Sala 118

Parcă niciodată n-au fost mai multe intervenţii, analize, radiografii, comentarii pe forumuri şi show-uri în prime time pe tema „degradării învăţămîntului românesc”. Secvenţa Bacalaureat 2011 – într-adevăr deprimantă – este cadrul perfect în care cei pricepuţi la toate au putut năvăli, cu degetul rotit acuzator, în discuţie. Tonul lor e rezolut, iar tiradele, zdrobitoare.

Elevii şi studenţii noştri nu mai citesc nimic. Interesul lor pentru carte e zero. Ehei, cum citeam noi... (Mereu aflăm cum citea inteligentul generic daco-roman, în timpul comunismului, dar nu şi ce anume citea el.) La şcoală nu se mai face carte. Cine oare să ofere cunoştinţe „copiilor noştri” (vocea patriotului naţionale, cap de famelie, se înmoaie) dacă nu mai găseşti astăzi un dascăl adevărat, toţi fiind obsedaţi de bani şi de foloase necuvenite?

Televiziunile, o parte dintre ele, intră ritualic în acest joc al smulgerii măştilor de pe faţa onorabililor profesori, ca şi de pe cea a medicilor. Un profesor corupt sau un medic surprins cu nădragii în vine sînt filmaţi şi demascaţi la ore de maximă audienţă, înfierbîntînd sîngele boborului împotriva unor întregi categorii profesionale. Vrei să vezi o ştire, una singură, cu un profesor eminent lăudat de generaţii întregi de elevi sau cu un medic care a salvat nu-ştiu-cîte vieţi? Trebuie să zappezi cam doi ani în oferta televiziunilor noastre.

Cînd „discuţia” asupra calităţii învăţămîntului românesc se mai colorează şi politic, şi cea mai firavă urmă de bun simţ dispare. Întotdeauna, de vină este celălalt, tovarăşul de mai ieri, companionul de mîine, adversarul politic de azi. Între două pauze de publicitate, „specialişti” de diferite culori politice se înfruptă ca hienele din „cadavrul” educaţiei la pămînt, sub ochii rotunjiţi de satisfacţie ai moderatorului profitor. Cu cît situaţia descrisă de ei este mai neagră, virînd către catastrofă, cu atît pieptul lor e mai bombat, vocea, mai virilă (simptomul se observă şi la doamnele implicate), iar siguranţa, mai afişată.

Pe acest fundal de apocalipsă cu rating vin şi eu cu o istorioară modestă, palidă, care nu are alt merit în afara celui de a fi adevărată. Iertare că mă bag în discuţie, dar, ştiţi, sînt şi eu profesor. Şi în semestrul care tocmai s-a încheiat, la Facultatea de Limbi străine unde aveam un opţional, m-am confruntat cu dilema... structurală a unui opţional obligatoriu. În mintea mea, cele două elemente ale sintagmei nu doar că erau insuficient sudate, dar veneau din sfere complet diferite. Oximoron poetic? Contradictio in adjecto? Cu aceste întrebări în minte, îi priveam pe studenţii de la Limbi străine adunaţi la sala 118, obligaţi (de cine? prin manifestarea cărei forţe supranaturale?) să vină la opţionalul intitulat 5 poeţi. Îi interesau realmente cei cinci poeţi ai mei sau studenţii de faţă vor fi bifat încă o obligaţie? Le plăcea într-adevăr poezia de calitate sau era vorba doar de o nenorocită de notă la un amărît de opţional obligatoriu? În curînd, aveam să aflu.

Le-am spus că, de vreme ce ei sînt obligaţi să vină la opţionalul meu, nu voi face prezenţa. Privirile li s-au luminat, dar păstrînd un reflex ironic. Probabil că mai văzuseră ei şmecherii de-astea. M-am ţinut apoi de cuvînt. N-am făcut niciodată liste de prezenţă la ei; astfel că azi nici măcar nu ştiu cum îi cheamă pe formidabilii mei studenţi de la Limbi străine, dedaţi la voluptăţile frecventării unui opţional obligatoriu îndeajuns de poetic pentru a se mai striga şi catalogul.

În a doua mutare a primei întîlniri, am ridicat miza. Dacă-i bal, bal să fie. Şi le-am propus studenţilor să facem... alegeri. Să votăm, cu vot liber, direct şi secret, pentru a-i alege pe cei cinci poeţi români. Aveam acoperire etimologică. Optĭo, optionis: alegere, posibilitate de a alege. Optionem facere alicui ut eligat: a lăsa cuiva libertatea să aleagă.
 
Cred că asta am şi făcut (votînd şi eu laolaltă cu ei). Eram cam douăzeci, fiecare cu foaia lui de vot. După o matură chibzuinţă studenţesc-cetăţenească, foile s-au strîns pe catedră; şi-am început să scriu pe tablă numele poeţilor votaţi. Tabla s-a umplut de nume. Unele n-aveau decît o linie sau două. La altele, voturile începuseră să se însumeze. Nu-mi venea să cred. Ceea ce se contura era aproape identic cu ceea ce-mi propusesem să facem la acest opţional. Diferenţa era că eu mă gîndisem numai la poeţi din epoca postbelică, în timp ce opţiunile studenţilor acopereau toată istoria literară.
 
Treptat, au început să se vadă poeţii desprinşi de pluton, cei cinci cîştigători ai opţionalului nostru obligatoriu. Cu cît ne apropiam de finalul numărării, trebuşoara devenea mai pasionantă. Între aceştia cinci erau diferenţe de un vot-două. Trăiam cu toţii, extatic, configurarea unui canon: un canon al nostru, al studenţilor din sala 118 şi-al profesorului lor de literatură.
Locurile 4-5: Arghezi şi Sorescu. Locurile 2-3: Blaga şi Cărtărescu. Locul I: Nichita Stănescu.

E la pămînt învăţămîntul nostru, parol.

Fotografie de Ion Cucu