Să nu uiți. După Berlinale

Berlinala este un Museum of Everything și poate cea mai frumoasă definiție a artistului care supraviețuiește doar prin și datorită preocupării constante de a face artă este Systeme K, un documentar congolez despre artiști stradali săraci, care militează cu corpul, cu mîinile, prin sculpturi, picturi sau instalații, pentru o dreptate și egalitate pe care nu o vor primi niciodată. Kinshasa este orașul în care se trăiește pe stradă, dar se trăiește colorat și toate rănile și frustrările acelor oameni sînt exprimate vizual, cu ajutorul materialelor reciclate. Oamenii se exprimă remodelînd bucăți de calculatoare, cartușe, fier vechi, carton, dopuri de sticlă, cranii de maimuță, orice. Știți vorba aceea: orice poveste a mai fost spusă măcar o dată pînă acum? Așa e și cu reciclabilele. Așa și cu festivalurile. Berlinale se simte încărcat de povești de artiști precum  Kinshala. Un muzeu al tuturor ideilor, iubirilor, frustrărilor, pasiunilor, obsesiilor unor regizori sau regizoare. Anul acesta sexele sînt pe numărate, ceea ce industrializează lucrurile un pic, dar nu ne ghidăm după nume, ne ghidăm după subiecte, OK? Asta e adevărata alegere liberă, iar eu mi-am propus să  navighez prin festival pentru ce vreau să simt, să înțeleg, să aprofundez. Am trecut prin Brazilia și am văzut, în Espero tua (re)volta, revoltele copiilor care și-au ocupat școlile și s-au pus drepți în fața gazelor lacrimogene și armelor pentru o mai bună educație. Erau acolo patru fete de maxim 16 ani așezate una lîngă alta pe o bancă. Una era îmbrăcată în burka, una în fustă scurtă și maiou mulat negru, una în blugi și tricou, și vorbeau despre obsesia profesorilor să vină îmbrăcate decent la școală. „E absurd, eu îmi acopăr tot corpul și primesc încontinuu invitații să le arăt ce am dedesubt”, spune fata acoperită din cap pînă-n picioare în burka. „Guvernul se poate aștepta la orice din partea noastră, dar nu la liniște”, spun ele. Mă gîndesc că astea sînt luptele care merită purtate cu toată energia. Copiii nu fac liniște, se știe, deși este una dintre primele porunci practice care trebuie învățate în caz de tragedie. În Daniel fait face, o întreagă școală se organizează să testeze reacțiile în caz că un tip înarmat ar intra în clădire. Este bine să faci asta cu copii de zece ani, îi ajută pe bune sau le umple imaginația de niște monștri mai reali decît ar fi normal să existe în capul unui pui de om? E plin de monștri în muzeul Berlinalei, mai toți maturi și în mod cert vaccinați.

Mă uit la Knives and Skin, un debut american despre adolescenți de liceu de oraș mic, cu problemele lor și problemele părinților lor. Arată ca un videoclip și curge ca Twin Peaks, fetele învață din greșeli, adulții se maturizează datorită copiilor, se cîntă acapella, se trăiește magic și punk și se pune întrebarea: „E mai bine să uiți și să zîmbești decît să îți amintești și să fii trist?” Și undeva între amintirea filmului The Golden Glove, în care Fatih Akin pune pe ecran una dintre cele mai neplăcute, dar fascinante incursiuni în viața unui criminal bătut de soartă și natură, și cîteva imagini din O Beautiful Night, o povestioară lejeră cu un băiat cu inima pe-afară pigulită de un corb, moartea pe cocaină și o chinezoaică în mijlocul unei încăperi cu lustre de cristal, stă răspunsul că bine e să nu uiți nimic. Cu cît vezi mai multe și îți amintești mai multe, cu atît te cunoști mai bine.

Ilustrație: cadru din Daniel fait face. Foto: Bathysphere