Roșul Anei Pauker
„Stalin cu fustă”, „Împărăteasa roşie” sau „Tovarăşa de fier”. Sînt doar cîteva dintre supranumele cu care Ana Pauker a rămas în istoriografia, literatura şi publicistica din România şi nu numai. Împreună cu ele, circulă şi o întreagă anecdotică, toate fiind aparent născute încă din perioada în care personajul era în viaţă. Ca de pildă, cea despre plimbarea prin Bucureşti într-o zi complet senină. „De ce mergeţi cu umbrela pe vremea asta, tovarăşă Ana?”, făcea cineva greşeala de a întreba. „Cum, tovarăşe, nu aţi ascultat buletinul meteo?! La Moscova plouă”, venea, sarcastic, răspunsul.
Imaginea „sîngeroasei staliniste” e perpetuată şi prin memoriile selective ale unora dintre cei ce au făcut parte în epocă din cercurile puterii și au cunoscut toate acuzațiile care i s-au adus cînd a fost scoasă din functii și mai ales după ce a fost epurată. De exemplu, Silviu Brucan, care, suflînd în pînzele lui Gheorghiu-Dej, adversarului ei politic, a prezentat-o în mod eronat, inclusiv după 1990, drept adepta colectivizării cu orice preţ a agriculturii – lucru pe care l-am mai menționat în Dilema veche. La supranume, anecdotică şi răstălmăciri „autorizate” se adaugă, ca un coagulant, şi fundalul sinistru al epocii în care Ana Pauker a avut vîrful de carieră. Rezultă o imagine monolitică, pe care rarele tentative de nuanţare derapează fără a apuca să stîrnească fie şi o fărîmă de dispută.
O astfel de tentativă rămasă fără ecou a venit acum cîţiva ani din partea istoricului american Robert Levy* care s-a apucat de studiul biografiei Anei Pauker încă de dinainte de 1989. Nu este vorba de o tentativă de reabilitare a Anei Pauker ca om politic în general şi nici măcar ca şi politician comunist. Natura angajamentului politic al Anei Pauker este evidentă. Nu este vorba deci de a face din roşu o altă culoare, ci doar de a distinge între mai multe nuanţe de roşu. Or, aici se pare că imaginea moştenită a Anei Pauker nu mai corespunde cu documentele identificate în volumul citat. Pe baza unor arhive devenite accesibile după 1990 și a cîtorva zeci de interviuri, realizate între 1989 și 1994, Robert Levy argumentează că de fapt, dintre reprezentanţii de top ai puterii de la Bucureşti din perioada 1945-1952, Ana Pauker nu a fost nici pe departe executanta cea mai fidelă a dispoziţiilor Moscovei. Iar acuzaţiile la adresa ei de „deviaţionism” şi „fracţionism” nu au fost născocite, chiar dacă ele i-au folosit lui Gheorghiu-Dej pentru a scăpa de principala sa concurenţă la şefia partidului, ci au reflectat o atitudine de frondă constantă. Ana Pauker, susține Robert Levy, a testat permanent, între 1948 și 1952, limitele inflexibilității directivelor staliniste privind țările „de democrație populară”.
Din arhivele studiate de Robert Levy rezultă că Ana Pauker „ducea o politică în opoziţie nu doar cu Gheorghiu-Dej, ci şi cu sovieticii în general” la aproape toate marile teme politice, sociale sau economice din epocă. Am menţionat cazul cooperativizării agriculturii, o decizie a Moscovei dispusă în 1948 pentru toate ţările est-europene colonizate de URSS. Atît timp cît Ana Pauker a răspuns de proces, ca șefă a Secției Agrare a partidului, au fost înfiinţate puţine cooperative; România a avut în acea perioadă, susţine Robert Levy, cea mai mică suprafaţă cooperativizată din ţările vizate. Ea nu punea la îndoială utilitatea politică sau economică a cooperativelor, dar era de părere că acestea trebuiau să apară în mod natural, odată cu mecanizarea agriculturii şi ca un fel de model atractiv pentru ţăranii incapabili să înţeleagă de ce e mai eficient să îşi lucreze pămîntul la comun. Robert Levy găseşte şi reproduce citate din stenogramele şedinţelor în care Ana Pauker susţine că partidul nu doreşte să impună colectivizarea cu forţa: „Greșelile (...) puteau fi evitate dacă am fi fost călăuziți de principiul partidului nostru de a nu băga în colective oameni care nu sînt convinși să intre acolo”. Pe lîngă cooperativizare, au mai fost şi alte capitole sensibile în care poziţia Anei Pauker, dar şi a altor lideri comunişti care au fost acuzaţi ulterior de „deviaţionism”, Teohari Georgescu şi Vasile Luca, a intrat în coliziune cu linia dorită de sovietici şi asumată de gruparea lui Gheorghiu-Dej. În cazul Pătrăşcanu, atît timp cît poziţia ei a fost sigură, Ana Pauker s-ar fi străduit să împiedice apariţia unui proces de tipul celor înscenate în acea perioadă în Ungaria sau mai demult, în urmă cu cîţiva ani, în URSS. Ea ar fi procedat la fel şi cînd Stalin a dorit epurarea exemplară a veteranilor războiului civil spaniol şi ai Rezistenţei franceze. În plin puseu antisemit al lui Stalin, singura ţară comunistă est-europeană din care evreii mai puteau emigra în valuri a fost România în care „evreica” Ana Pauker avea un cuvînt greu de spus. „Cu excepţia lui Tito, nici un alt lider stalinist nu manifestase rezistenţă faţă de linia impusă de sovietici aşa cum făcuse Ana Pauker”, scrie în concluzie Robert Levy. Este una dintre cele mai tari afirmaţii ale cărţii, care aruncă o cu totul altă lumină decît cea în continuare consacrată asupra implementării „stalinismului” din acea perioadă în general, şi asupra profilului „stalinismului românesc” în particular. Tito, oaia neagră a lagărului sovietic, era ereticul emblematic al religiei eșuate care a fost comunismul, cel care-i contestase Moscovei monopolul adevărului în ce privește crearea societății comuniste. Comparația cu liderul comunist iugoslav îi conferă Anei Pauker un statut postum nou și neașteptat, în contrast deplin cu imaginea ei de pînă acum.
În mod curent se crede că staliniştii cu stagiile cele mai consistente în URSS, cum este şi cazul Anei Pauker, au fost cei mai obedienţi executanţi ai ordinelor moscovite. “Cazul Anei Pauker, cea considerată multă vreme prototipul moscovitului, ridică întrebarea dacă nu cumva traumele provocate de Marea Teroare şi anii de război petrecuţi în URSS au reprezentat motive suficient de solide pentru unii comunişti de a decide să nu repete exemplul sovietic în propria ţară”, scrie Robert Levy. Cu alte cuvinte, Ana Pauker ştia deja, din propria experienţă sovietică, de la fața locului, ce efecte catastrofale a avut cooperativizarea forţată în Rusia și mai ales Ucraina, unde muriseră de foame trei milioane de țărani iar alte cîteva sute de mii au fost duși în Gulag. Sau ştia, tot din experienţa personală, ce înseamnă un proces înscenat, căruia i-a căzut victimă inclusiv soțul Marcel Pauker. Robert Levy se fereşte să generalizeze observaţia privind obediența „cu rezerve” a moscoviților, fiind de părere că pornind de la exemplul izolat al Anei Pauker nu se poate ajunge la o regulă. Deși pomenește de rezistența lui Tito, el se abţine să aducă în acest context în discuţie alte exemple, considerate probabil de alt calibru, cum e cel al lui Imre Nagy în Ungaria, şi el un moscovit care a ajuns să scoată Ungaria din Tratatul de la Varşovia, sau al lui Władysław Gomułka în Polonia, care a simbolizat o vreme „calea poloneză” a socialismului, şi el reîntors în ţară pe tancurile sovietice ca şi Ana Pauker.
Însă în particular, biografia Anei Pauker scrisă de Robert Levy înseamnă şi o reevaluare a stalinismului românesc. Cel puţin în unele zone ale istoriografiei autohtone, stalinismul românesc trece drept cel mai rigid din întreg blocul comunist est-european. Şi nu fără argumente, avînd în vedere prestațiile liderilor stalinişti care ulterior au acaparat complet puterea la Bucureşti, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Însă în procesul stalinizării, căderea Anei Pauker a fost un moment cheie, scrie istoricul, după care preluarea puterii de către o conducere reformistă (precum în Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia) ”a devenit imposibilă”. Altfel spus, în contrast cu opiniile curente, România nu era condamnată la stalinismul cel mai crunt, din diferite și numeroase cauze, istorice, de mentalitate sau de calitate a stofei politice autohtone. Și aici, ca și în alte țări precum cele menționate mai sus, s-a jucat cartea unui comunism mai flexibil. Motivele pentru care Ana Pauker a pierdut – că era evreică, că era femeie, că era moscovită sau mai burghez-cultivată – nu mai contează. Ceea ce contează e că ea ar fi întrerupt liniaritatea stalinismului românesc. „Măcar pentru atît merită ca românii să arunce o altă privire, mai atentă, asupra acestui lider enigmatic din trecutul lor”, îşi încheie lucrarea Robert Levy.
________________________________
* Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Polirom, 2002, reeditată în 2016.