Roşia lui Dinescu

21 iulie 2011   Dileme on-line

Apărut în Dilema, nr. 438, 20 iulie 2001

Se întîmpla tot la Televiziunea Română, cînd, cu cîţiva ani în urmă, Mircea Dinescu pornea, poate şi mai puţin conştient ca întîia oară, încă o revoluţie. Se întîmpla într-unul din acele previzibile talk-show-uri despre "fiinţa naţională" sau despre "ruşinea de a fi român"... Atunci, stîrnit de o întorsătură vicioasă a discuţiei, poetul în plovăr s-a lansat, cu spontaneitatea şi francheţea ce mai că-i deveniseră mărci înregistrate, într-o glorificare a legumelor şi fructelor româneşti - de la roşii la piersici, de la mere la dovlecei - toate exaltate la limita dintre poezie şi strigătură negustorească. Spre deosebire de roadele ţărînei noastre, mai puţin făţoase, dar cu gust deplin, sănătos, adevărat, - arătoasele poame de import care invadaseră de pe atunci pieţele erau caricaturizate pînă la anulare: "roşiile alea arăbeşti - imense, umflate cu pompa, bune poate să ţi le pui în vitrină sau pe televizor, dar în nici un caz să le mănînci...", spunea, aproximativ, Ovidiul boabei de piper.

Ce a urmat? Aveam s-o vedem noi toţi, cei pentru care mersul la piaţă e o experienţă culturală plină de sevă. Ţăranii şi precupeţii de "agroalimentare" autohtone au început să-şi exhibe, pe cartoane maltratate cu pixul, românitatea mărfii: "roşii româneşti", "piersici made in Romania" etc. Iar îndemnurile orale ale pieţarilor erau, la puţin timp după emisiune, impresionate de amintirea acesteia: "ia roşia românească, ia roşia lui Dinescu" etc. Acelaşi Mircea Dinescu avea să povestească, după aproape un an, la un alt talk-show, la o altă televiziune, cum îl întîmpină de fiecare dată ţăranii din piaţă ca pe un erou, ca pe un portavoce providenţial al lor, cei care tac şi fac (îmbătătoare clipe pentru un intelectual...), recompensîndu-l cu kilograme întregi de "roşii cum îţi place matale, dom' Dinescu". Poetul părea sincer surprins şi amuzat de amploarea luată de publicitatea pe care el o făcuse fără voie. Astăzi, cînd ne-am obişnuit deja cu atari procedee publicitare pieţăreşti, merită să ne amintim de acel moment originar. Pentru că atunci, pentru prima oară după multe decenii, în România se făcea reclamă mărfurilor româneşti, aducând ca argument al calităţii însuşi faptul că au fost produse în România. Era prima oară pentru multe generaţii de români cînd sintagma "produs românesc" ajungea să echivaleze ceea ce înţeleg nemţii (şi nu numai ei...) prin sintagma "produs nemţesc". Era prima dată după mulţi ani cînd românilor li se spunea "să cumpere româneşte", şi asta nu din patriotism oficial, nu din directivă politică, nu din vreo altă raţiune extra-economică; ci, pur şi simplu, din considerente economice.

Evident, pedala mîndriei naţionale fusese apăsată şi ea de către poetul odinioară acuzat de antiromânism. A le spune românilor că roşiile lor sînt mai gustoase nu constituie doar o captatio pentru producătorul agricol ci şi o redare a demnităţii unei întregi naţii. În contextul în care marea publicitate (cea cu bugete de media capabile să ţină în funcţiune toate show-urile şi talk-show-urile) laudă mărfurile tocmai prin caracterul lor alogen, prin felul lor mare şi frumos, "umflat cu pompa", prin fasonul lor estetic-industrial, bun de expus pe mileu, contrastînd de multe ori cu găunoşenia lor funcţională, cineva răsturna aceste valori, reabilitînd topos-ul "mic şi sincer" în faţa celui "fălos şi făţos" şi, implicit, reparînd "ruşinea de a fi român". Şi asta într-un mod, vorba sloganului, atît de simplu: vorbindu-i omului de păpică. La o emisiune cu pretenţii culturale, era pentru o clipă abolită prejudecata josniciei stomacului, era doborît tabu-ul duşmăniei dintre spirit şi materie, pe cît de păgubos, pe atît de frecvent în rîndul lumpen-intelectualităţii noastre, al "oamenilor fără dileme". Un fulger catodic a străbătut fiinţa românilor, din creştet pînă-n buric.

Analize pot fi făcute. În fond, oricine putea emite constatarea că produsele agricole româneşti sînt mai gustoase (mai sănătoase etc.). Era însă un secret pe care doar Polichinelle putea să-l strige în gura mare pentru a fi înţeles. Adică numai Dinescu. De asemenea, se poate observa că acelaşi spokesman a avut mult mai puţin spor în publicizarea, de data aceasta premeditată şi "industrial" programată, a lui Theodor Stolojan, astă toamnă. Şi se poate, evident, duce o paralelă net dezavantajoasă faţă de campania cvasi-utecistică a Ministerului Turismului în favoarea litoralului românesc. De aici, pînă la reflecţiile despre adevăratul şi falsul naţionalism, pasul poate fi lesne făcut de către orice amator de talk-show-uri...

Altceva ar vrea autorul acestor rînduri să evidenţieze; ceva ce, de altfel, oamenii din publicitate au întrezărit din titlu. Elogiul dinescian al roşiei neaoşe este genul de argumentaţie care revoluţionează din cînd în cînd opinia publică. E ceea ce a reuşit în '58 sqq. campania, de data asta oficial publicitară, prin care echipa lui Bill Bernbach propunea americanilor Volkswagen-ul 1200. Să vinzi Broscuţa lui Hitler în patria limuzinelor şi a autostrăzilor transcontinentale - părea de-a dreptul misiune imposibilă. Şi totodată, revăzînd astăzi campania, pare cel mai simplu lucru cu putinţă. Este ceea ce retoricienii numesc inflexiune ideologică şi se exemplifică îndeobşte cu discursul shakespearian al lui Marc Antoniu despre onorabilitatea lui Brutus. Aşa cum poporul roman regăseşte în sine ataşamentul faţă de Cezar, în ciuda propagandei conjurilor, la fel şi consumatorul american postbelic regăseşte acele valori, tipic protestante, tipic yankee, ale temperanţei şi modestiei, ale lui "think small", în ciuda propagandei lui "think big", care continua inerţial din vremea eroic-belicoasă a anilor '40, în plină eră de boom consumerist. La fel şi românii, de ambele părţi ale tarabei, redescoperă mîndria naţională... pornind de la o roşie.

Ar mai lipsi, drept concluzie, sentinţa că adevărata publicitate nu e cea care stimulează instinctele pavloviene ale maselor, nici cea care satisface esteza intelectualilor publivori, ci aceea care, la anumite intervale de timp, mută prejudecăţile sociale şi dinamizează reflecţia civică. Şi o notă: deocamdată în România acest lucru nu se poate decît spontan, zvonistic şi complet dezinteresat.

Mai multe