„România mică” sau „Deschide-ți mintea, române!”
Nu am mai scris de mult despre România și observ că mă întorc la ea doar cînd simt că mă copleșește o stare de entuziasm (rar) sau o stare de protest (des). Evident, m-am sesizat în ultimele săptămîni din cauza alegerilor, cu sentimentul că trebuie să contribui cu un al doilea vot negativ de cînd am primit dreptul de alegător.
De ceva timp mă uimește pozitiv potențialul României în toate sensurile: turistic, economic, educațional, social. În același timp, sînt stupefiată de cît de puțin a progresat în aspecte precum calitatea în învățămînt, recunoașterea și propulsarea valorilor („valori” în sens abstract), așteptările de la structurile publice și politice, întărirea fibrei morale individuale și societale.
Da, simt că lucrurile au evoluat în România. Lumea are mai mulți bani, este mai încrezătoare, mai optimistă, mai confortabilă în a se desfășura în plan social etc., dar ceea ce numesc eu „starea de provincie” și, mai ales, așteptările și manifestările gîndirii provinciale sînt încă de natură consternantă. De la limitările de tip „Așa sînt lucrurile...”, „Lucrurile nu se schimbă așa ușor...”, „Tu chiar crezi că poți schimba ceva?”, la micile teorii și cuiburi conspirative care neagă o realitate mai mare, una care vine din schimbul de informații global și din surse mai viabile și mai de încredere decît conversațiile de la colțul blocului și din interiorul grupurilor de prieteni restrînse, sau prin intermediul televiziunilor obscure și al blogurilor zgomotoase, dar dubioase, cu o popularitate de cîteva duzini de oameni – toate sînt manifestări ale unei mentalități înguste ce conotează un complex violent de inferioritate venit din neștiință; toate sînt semne de stagnare și regres. De cealaltă parte a mesianicului vociferant, fatalismul nepriceperii și incapacității inevitabile sau voite de a schimba ceva, chiar și în sfera celor mai mici și mondene aspecte ale existenței, persistă.
Incapacitatea de a vedea ceva în afara vieții și interesului personal este ceea ce provoacă paralizia morală și civică și acest lucru menține și individul și țara întreagă în etapa de „lumea a treia” a dezvoltării morale și politice. Nu Ponta va menține România pe tărîmul paraliziei morale și mizeriei politice, ci fiecare dintre alegătorii români care nu votează pentru un viitor mai curat (supra-uzitat, dar bun clișeu!).
Dar cum putem să îi învinuim? Cei mai mulți români nu au o cultură civică și politică. Acestea se dobîndesc în timp, deși 25 de ani de democrație (așa cum a fost ea) este cam mult: cîte generații s-au pierdut în nebuloasa istoriei în acest mic colț de balcanism? Cei mai mulți își iau cultura politică din scandalurile politice televizate și discursuri la momente-cheie, ceea ce e mult prea puțin. Cultura civică – adică a datoriei față de aproape, față de generațiile viitoare, datoria de a crea un viitor mai bun – cîtor oameni le pasă de acestea? Cum să aleagă oamenii ăștia bine? Asta presupune recunoașterea unei căi de mijloc, una nesituată între polii șmenului și purei incompetențe, cultivarea importanței bunului simț, susținerea libertății de expresie, practicarea auto-informării și a discernămîntului, auto-responsabilizarea și mîndria de a alege bine. Cum să îi învinuim pe oamenii ăștia care nu știu de lucrurile acestea? Cum să nu îi învinuim?
Marile schimbări presupun o mișcare de masă, o conștientizare/conștiință comună, cu un discernămînt fin și întru a ceva pozitiv (a nu se repeta fenomenul Hitler sau ... Vadim Tudor) și cu impact global, o unitate morală, măcar la nivel local. Dar refuzul de a crede că unele mici inițiative personale pot da roade continuă să dărîme individul și, ca urmare, grupul de atitudine/acțiune, în „România mică”. Lipsa de libertate în gîndire, lipsa de gândiresînt cauze și consecințe în același timp. Lipsa libertății de expresie este alta și ea este distrusă în fașă, de fiecare în parte, cu ajutorul, complicitatea și presiunile celorlalți; oamenii de rînd nu iau atitudine nici măcar cînd sînt victimele sau martorii micilor nedreptăți de zi cu zi, darămite în fața unor nedreptăți majore pe care numai urmașii noștri le vor vedea, în viitoarele manuale de istorie (deși, dacă sînt scrise tot de o generație politică de tip Ponta, poate nici atunci...).
Suspiciunea față de sistem este contracarată de totala complicitate în ițele sale. Oamenii se plîng, dar nu protestează. Bîrfesc, dar nu iau atitudine. Atacă, dar nu știu să critice constructiv. Și, din nou, pentru că realitatea este prea complicată, iar „ziarele intelectualilor” sînt prea complexe, se îndreaptă spre blogurile apocaliptice, anarhice – împotriva vaccinurilor (autism), Halloweenului (satanism), capitalismului (sclavagism), bancherilor (conspirația mondială evreiască), globalizării și Uniunii Europene (fără reguli și, respectiv, cu prea multe reguli) – care subminează și sabotează tot, din nevoia de a contra, pentru că e mai ușor decît a susține. Vocabularul negativ este asociat cu o opinie diferită sau diversitatea de opinie în sine. Afirmația tranșantă a unui intelectual îl face „de dreapta” (ajuns termen negativ); vizionarii sînt nebuni, protestatarii golani, demonstranții vandali, filozofii visători, politicienii – chiar și cei conduși de o anumită rectitudine și integritate morală – sînt co-interesați. Întrezărirea a ceva diferit este stopată de la început, pentru a nu trezi speranțe false: pragmatismo-cinismul sau personalitatea schizoidă, dar funcțională sînt bolile ultimelor două decenii în România. Cînd discuțiile sînt extrapolate la românism, de cele mai multe ori sentimental firesc și inevitabil este naționalismul și complexul de superioritate inversat: „Dar ce e așa rău în România? Tu știi că România e de patru ori mai mare că Ungaria? Ce are de oferit Ungaria față de noi?”.
De ce ar fi altfel în sfera politicului românesc? Minciuna, amoralitatea și lașitatea sînt adînc crestate în sufletul românesc, iar un astfel de popor – al cărui cap plecat sabia nu-l taie, după cum se spune – își merită conducătorii, tot după cum se spune. q.e.d.
Dublin, noiembrie 2014