Riscurile imaginaţiei
Ciprian Măceşaru, Locul în care n-am ajuns niciodată, prefaţă de Radu Vancu, Editura Charmides, 2015.
Ciprian Măceşaru reuşeşte să construiască în cartea sa, Locul în care n-am ajuns niciodată, un spaţiu psihic ce adună în el mai multe feluri de a percepe realitatea. Poezia lui e una aerată, lipsită de virtuozităţi retorice afişate, o poezie în care numeroasele accente grave sînt „rostite” cu detaşare. De altfel, detaşarea e una dintre caracteristicile cele mai importante ale poeziei lui Măceşaru. Îmi pun următoarele întrebări: În ce măsură izbutește poetul să-şi comunce tensiunile interioare prin această strategie a detaşării? Reuşesc oare acestea să determine şi unele tensiuni poetice, în absenţa cărora poezia nu ar mai fi poezie? Voi da răspunsurile spre finalul intervenției de față.
Primul poem, „Întoarcerea”, este, după părerea mea, unul dintre cele mai bune din carte. Fiind foarte scurt, îl redau aici integral: „Îmi spun înnebunit / că următoarea încăpere / o să fie şi mai frumoasă. / Cînd nu vor mai exista uşi, / întoarcerea, ştiu foarte bine, / nu o să fie posibilă”. Aşadar, Măceşaru propune o călătorie printr-un soi de vase comunicante, iar frumuseţea pare a fi o stare de acumulare întreruptă doar de posibilitatea ca la un moment dat călătoria să nu mai fie posibilă. Nici un viraj nu ar mai fi cu putință, iar sinele ar rămîne undeva blocat între lumi.
Acest început de volum promite multe. Să începem şi noi călătoria prin vasele comunicante ale cărţii şi să vedem sub ce forme şi în ce densităţi ni s-ar putea revela frumuseţea. Din păcate, unele poezii din acest volum nu sînt pe deplin realizate. Îmi dau senzaţia că din dorinţa de a închide un şir de versuri foarte reuşite, Măceşaru alege o rezolvare prea la îndemînă. Cu alte cuvinte, poemele pornesc foarte bine, promit mult, dar la final parcă se diluează ca intensitate. Fireşte, aceasta nu e o trăsătură determinantă a întregii cărţi. Are multe poeme bune şi foarte bune, în care tocmai finalurile sînt cele care ridică nivel textelor, le sporeşte tensiunea şi produc acele scurtcircuite dintre întreg şi parte. Un impresionant univers tactil sau, mai bine zis, o convingătoare modalitate tactilă de a depista realitatea din jur reiese din versurile următoare: „Privirea e mai mult / decît poţi controla, / atingerea este religia noastră, / atingerea oarbă, / dîra de melc. / Ochiul se va deschide cîndva / şi nu ne vom recunoaşte” („Dîra”).
O „dare de seamă” despre cum se poate înainta prin enigmatica lume a vaselor comunicante o putem afla în poemul „Nimeni nu ne mai poate clinti”. Înaintarea e aici imposibilitatea înaintării. Aici totul depinde de perspectivă. Poţi să rămîi pe loc tocmai pentru a-ţi pune mai mult în evidenţă propria evoluţie. Călătoria pare uneori aproximarea unui nonpunct, a unui ou topos de la care totul poate să reînceapă. „Locul în care n-am ajuns niciodată” nu e altceva decît un prag, o etapă asumată cu ezitare. Poemele ce justifică şi validează, sper eu, această interpretare sînt: „Destinaţia”, „Undeva”, „Scurtătura”, „Atît de departe de casă”, „Loc”, „Nu vom privi înapoi” şi „«Într-o zi...»”.
În afară de această idee a depistării acelui loc al întregirii de sine, cartea mai conţine şi alte tematici complementare celei amintite mai sus. Ciprian Măceşaru scrie şi o poezie a corporalităţii, a organicului ce impune o lume a simţurilor modificate. Am vorbit deja despre tactilitate, dar mai sînt multe alte elemente ce dau corpului calitatea de instrument al cunoaşterii: „O să fie / atît de puţin / surprinzător. / Se vor ridica / organele noastre / ca din morminte, / vor levita strălucitoare / şi proaspete” („Vom adormi înfriguraţi”). Aceste simţuri modificate au legătură şi cu imaginaţia, cea care dirijează perspectivele, cea care determină percepţia de sine şi a tuturor lucrurilor exterioare. Astfel, imaginaţia e riscantă. Ea poate crea frumuseţea, dar poate crea şi infernul personal al celui în cauză. Citez versurile ce mi se par esenţiale pentru cartea de faţă: „Iarna ne-am golit drumurile / nici mintea, nici inima / nu mai au memorie, / clipa de acum e tot ce contează. / Vom avea o carceră numai a noastră, / o carceră ca o lună de miere, / ne vom devora cu cele mai bune intenţii. / O mie de plecări ne vor tortura imaginaţia”. Acesta este şi punctul de întîlnire dintre cele două teme, cea a căutării şi cea a inventării unei riscante realităţi a sinelui prin intermediul imaginaţiei. Așa se explică și cum reuşeşte poetul să-şi comunce tensiunile interioare și cum anume acestea intră în rezonanță cu tensiunile poetice.
Chiar dacă autorul nu e egal cu sine în demersul său poetic, chiar dacă există unele minusuri la nivel expresiv, cartea sa incită la lectură, la identificare şi, cel mai important, la înţelegerea marelui risc pe care cititorii trebuie să şi-l asume, acela de a se lăsa modelaţi, reconstruiți sau învinși de propria lor imaginaţie.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.