Revoluția ungară după Judt
Precum balenele, şi cărţile comunică între ele, în limbajul lor, de la distanţe neghicite. Numai să ştii să te scufunzi şi să le-asculţi, chiar dacă nu înţelegi tot de la început. Scriam în Dilema că în biografia lui Hruşciov, istoricul William Taubman a sugerat că revoluția ungară din 1956 a avut șansa ei, nefructificată pe parcursul evenimentelor. În volumul său dedicat istoriei secolului XX, Tony Judt pare de altă părere și emite teoria celor trei etape ale revoltei antisovietice ungare: revoluție nedemocratică (contrarevoluție) în cadrul sistemului, revoluție democratică în cadrul sistemului, revoluție democratică în afara sistemului. Toate cele trei etape au fost parcurse de Imre Nagy, dar cînd acesta a ajuns la cea de-a treia, sovieticii au pus piciorul în prag. Există aşadar, după Judt, un punct obiectiv, invariabil la evenimentele externe sau la pulsiunile lui Hruşciov, care o dată atins a determinat din interior soarta revoluţiei ungare. Acel punct este momentul la care Nagy anunţă sfîrşitul rolului dominant al partidului comunist şi permisiunea reactivării partidelor politice existente în 1945. Este borna care semnala sfîrşitul unui sistem şi intrarea pe teritoriul unui alt sistem.
La Budapesta, în 1956, în plină bătălie a tancurilor, s-a mai dat şi lupta pentru semantica evenimentelor. La început, partidul comunist maghiar a spus că se confruntă cu o contrarevoluţie. Oamenii aveau mici motive punctuale de nemulţumire, justificate, încă „tovărăşeşti”, dar revolta lor a fost confiscată de elementele care doreau răsturnarea regimului. Şi Imre Nagy părea de aceeaşi părere atunci cînd, numit premier de avarie, a decretat starea marţială. Apoi însă, în cadrul partidului, ideea că de fapt oamenii spuneau chiar ce simţeau şi că doreau o reformă autentică a sistemului patronat pînă mai ieri de personaje precum Mátyás Rákosi şi Ernő Gerő a luat avînt din ce în ce mai mare. La ea s-a convertit cu destulă lejeritate şi şeful guvernului. Ba mai mult, şi sovieticii erau gata să accepte o asemenea interpretare. Practic, pe baza unei idei similare s-a realizat şi armistiţiul din Polonia, perfectat cam în acelaşi timp. Dacă sovieticii au închis ochii la o „cale poloneză” de construcţie a socialismului, de ce n-ar fi făcut la fel şi la „o cale ungară”? Dar iată însă că ungurii au mers şi mai departe. Pretutindeni în Ungaria răsăreau comitete independente de conducere, în afara partidului comunist. În întreprinderi, în sindicate, în fel de fel de ligi şi asociaţii oamenii se detaşau de partid şi gustau din forme de organizare şi conducere independente. După Hannah Arendt, acesta a fost momentul culminant al revoluției ungare. De aici şi pînă la permiterea multipartidismului nu era decît un pas. Pe care revoluţia l-a făcut, şi sub presiunea ei, la scurt timp apoi, şi vechiul comunist Imre Nagy. Este etapa în care Moscova a spus „stop” şi a retrimis tancurile pe străzile Budapestei. Cu cuvintele lui Judt: „În ochii comuniştilor, adevăratul pericol reprezentat de Nagy nu era nici liberalizarea economiei, nici relaxarea cenzurii. Chiar şi declararea neutralităţii ţării, deşi receptată la Moscova drept «provocatoare», nu a dus la căderea lui Nagy. Ceea ce Kremlinul nu a putut ierta a fost abandonarea de către partidul ungar a monopolului puterii, a «rolului conducător» al partidului (ceva ce Gomułka în Polonia a avut grijă să nu permită niciodată). O asemenea abatere de la practica sovietică reprezenta mica nuanţă care ar fi deschis calea pierzaniei pentru orice partid comunist din întreaga lume. Iată de ce liderii comunişti din toate statele satelit au fost aşa de repede de acord cu decizia lui Hruşciov de a-l îndepărta pe Nagy” (traducere a autorului din Tony Judt, Postwar. A History of Europe Since 1945, Penguin Books, 2005, p. 320).
Ar mai fi două contribuții cred revelatoare ale lui Judt la perspectiva asupra revoluției ungare de la 1956. Prima ar fi despre apetența lui Hrușciov pentru reformă, exprimată prin criticile la adresa lui Stalin. Chiar și dacă la Hrușciov ar fi fost vorba de o înclinație naturală către revizuirea moștenirii lui Stalin, argumentează istoricul englez, existau și circumstanțe externe pentru o raportare critică la stalinism. Judt scrie că Lavrenti Beria, șeful poliției secrete, a fost de fapt primul care a vorbit de destalinizare după moartea liderului sovietic în 1953. Beria a fost cel ce a pus capăt proceselor din absurdul „complot al doctorilor”, a eliberat cîțiva prizonieri din Gulag și a inițiat unele schimbări reformiste în țările satelit, inclusiv în Ungaria, unde l-a tras pe linie moartă pe Mátyás Rákosi și l-a promovat pe Imre Nagy. A urmat însă arestarea și executarea lui de către colegii din Prezidiul sovietic iar mai tîrziu Hrușciov s-a desprins drept primus inter pares în cadrul conducerii colective de la Kremlin. „Hrușciov nu a avut de ales decît să urmeze calea deschisă de Beria”, scrie Judt, care adaugă: „Moartea lui Stalin, survenită după mulți ani de represiune și sărăcie, a dus la proteste masive și la nevoia de schimbare”.
Judt analizează și efectele revoluției ungare, sau mai degrabă efectele înăbușirii ei sîngeroase. Remarca lui de bază este că după episodul tancurilor din Budapesta, charisma revoluționară a comunismului se compromite iremediabil. Spre uimirea simpatizanților, mai ales a celor din occident, comunismul dovedește că poate fi la fel de reacționar ca orice sistem burghez pe care obișnuia să îl abhore pe cînd nu era la putere. Discursul secret al lui Hrușciov a oferit celor ce încă mai încercau să se agațe de mitul comunist iluzia unui purități revoluționare leniniste, în ciuda greșelilor lui Stalin. Dar după ce și modelul „reformat” sovietic s-a prăbușit odată cu intrarea tancurilor în Budapesta, mai arată Judt, încrederea oamenilor s-a pierdut definitiv. Partidele comuniste occidentale au suferit o hemoragie masivă a membrilor, mai ales a celor tineri și educați. În Ungaria, populația și regimul ajung la un compromis: oamenii nu mai pun la îndoială monopolul partidului comunist iar acesta în schimb permite o „limitată, dar reală” liberalizare economică. „Nimeni nu mai era întrebat dacă mai crede în partidul comunist, cu atît mai mult în liderii săi; și toți în schimb se abțineau de la manifestări de opoziție. «Gulaș-comunismul» rezultat a stat la baza stabilității Ungariei din anii următori”, mai scrie Tony Judt.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: Manifestanți la revoluția antisovietică din Ungaria, octombrie 1956. Sursa: Fortepan/Nagy Gyula.