Revoluția din ’17. Trei lecții de luat cu noi în viitor

3 februarie 2017   Dileme on-line

N-are încă un nume revoluția asta. A fost pusă pe foc la 18 ianuarie, a început să fiarbă în „noaptea celor 300.000” și va da în clocot, probabil, în weekend-ul de 4-5 februarie. Distilatul îl vom avea săptămîna viitoare, cel tîrziu pe 10 februarie - și încă nu știm, în ciuda exaltării noastre anticipative, dacă va avea gust de victorie sau de înfrîngere. Așteptăm verdictul Curții Constituționale.

Că va fi victorie sau înfrîngere, ce-am învățat în frigul ăsta neiertător de ianuarie vom lua cu noi, drept lecții trăite, în anii care vin.

1. Am învățat să lucrăm în sincronie. Patru sînt forțele care și-au predat intuitiv ștafeta, una alteia, în aceste săptămîni - și nici unul dintre alergători n-a ratat pînă acum vreo preluare. Mecanica sincronizărilor e pur și simplu amuțitoare; nu există niciun plan amănunțit - și totuși lucrurile se întîmplă.

Să luăm, drept studiu de caz, ziua de 18 ianuarie - cea în care guvernul urma să aprobe ordonanțele. Forța care a pus în mișcare tăvălugul e presa, să nu uităm asta: cei de la hotnews.ro au fost primii care au anunțat, la 13 ianuarie, că guvernul pregătește schimbarea legii penale.

A doua forță, care a preluat ștafeta de la presă, a fost președintele Iohannis, care a blocat eficient adoptarea autoinvitîndu-se - ca un inspector școlar care-ți apare neanunțat la oră - la ședința de guvern. Cîteva ore mai tîrziu s-a activat a treia forță - justiția - ale cărei instituții au explicat pe înțelesul oamenilor cît de grave sînt schimbările din legislație. Iar seara a preluat ștafeta a patra forță - societatea civilă. Oamenii au luat metroul sau mașina pentru prima dată, pe frigul acela pătrunzător, nu spre casă - ci spre Piața Universității.   

Cursă e încă în plină desfășurare. Am văzut predări-primiri spectaculoase de ștafetă între alergători; reacții in extremis, la ore imposibile (CSM, de pildă, a postat pe Facebook un comunicat la 2,30 noaptea); am văzut un președinte care a aruncat în luptă, literalmente, toată puterea instituției prezidențiale; mulțimi de zeci de mii, gesturi copleșitoare de solidaritate și o încăpățănare feroce a protestatarilor de a merge pînă la capăt, centimetru cu centimetru. Un exemplu: 90.000 de oameni au ieșit în București joi seara, în ciuda descurajantelor violențe de miercuri; s-au drapat în tricolor, au împărțit foi cu imnul României, au cîntat, au strigat și-apoi au strîns în saci de gunoi special aduși sticle goale, pahare de plastic, hîrtii. Strada, una dintre cele patru forțe, știa joi seara că ștafeta e în mîinile ei - și că trebuie să revină în piață pentru a o preda următorului alergător. Notez, aici, și intrarea în cursă a opoziției parlamentare care - cu pancartele și cu scandările ei - a încercat, cu disperare, să nu rămînă de partea greșită a istoriei.

Lecția pe care-o luăm cu noi din această formidabilă cursă e excepțională; probabil istorică. Am învățat să ne bazăm, cumva, unii pe alții. Am prins încredere în noi - și în acele instituții ale statului care au arătat că apără interesul public. Începem să scăpăm, cred, de “toți sînt o apă și-un pămînt”.

2. Am învățat că instituțiile puternice contează. Da, chiar contează. Cumva, am înțeles că degeaba ieșim cu sutele de mii dacă n-avem pîrghii instituționale cu care să ne atingem obiectivul. Aud de două săptămîni conversații de neimaginat: oamenii își explică unul altuia ce scrie în Constituție despre ordonanțe; care sînt puterile președintelui; ce e instituția denunțătorului și ce atribuții are CSM; oameni care dezbat, cu un aer expert, dacă un guvern interimar poate sau nu să retragă o ordonanță deja publicată în Monitorul Oficial. Oameni care citesc tot ce-apucă. Întreabă. Își pun în funcțiune discernămîntul.

Rezultatul? N-am prea auzit scandări simpluțe precum „Jos” și „Demisia!”. Ne-am prins, iată, că demisia guvernului e nefolositoare pentru obiectivul nostru - așa că am scandat „Abrogare!” ori „Întîi abrogați / Apoi plecați!”. Progresul e remarcabil; mulțimile au învățat, zilele astea, stea cu ochii pe obiectiv.

Și am mai învățat, cu toții, ceva esențial: că am greșit lăsînd instituții precum CNA și Avocatul Poporului să dormiteze laș, în zeama lor dulceagă, pe banii noștri. N-am pus presiune pe ele cînd trebuia; ne-am autosufocat orice inițiativă cu cîte-un „n-are rost, oricum n-o să facă nimic”. Și pentru că n-am pus presiune la timp, le-am permis să rămînă slabe, obediente, nocive. Sîntem responsabili, și noi, că sînt așa cum sînt.

Simt, cumva, că epoca lui „n-are rost” se apropie de sfîrșit. Niciodată n-am văzut atîta hotărîre de a trimite petiții și mail-uri, de a trage la răspundere, de a-i ține din scurt pe viitor pe cei pe care-i plătim să ne administreze țara. Dau doar un exemplu: am privit cu scepticism decizia președintelui de a-i cere Avocatului Poporului să sesizeze Curtea Constituțională. „N-o s-o sesizeze”, mi-am zis. Ei bine, iată că Avocatul Poporului, căruia președintele i-a pus pe masă situații similare din propria cazuistică, a fost nevoit s-o facă.

Asta-i, cred eu, cea mai cu bătaie lungă dintre lecțiile de pînă acum. O mulțime de cunoscuți îmi spun că s-au hotărît să ceară socoteală, zi de zi. Mi-am ales și eu un obiectiv pe 2017: CNA, frumos definit de lege drept „garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale”. Voi face, deci, tot ce-mi stă în putere pentru ca CNA să înceapă să-și facă treaba cum se cuvine. Așa că îi transmit de pe-acum președintei Laurei Georgescu una faină, literară: „Ai să dai samă, doamnă!”

3. Am învățat că putem. Putem, atunci cînd ieșim din logica profețiilor care au prostul obicei să se autoîmplinească. „Degeaba ies în stradă”. „Degeaba protestează Justiția, că «ei» au majoritate în Parlament”. „Degeaba îi ceri Avocatului Poporului să sesizeze CCR, n-o s-o facă”.

Chiar putem, atunci cînd ne schimbăm optica și înțelegem că fix pe acest “degeaba” mizează și „ei” – „ei”, care au luat legea ostatică și-o sluțesc acum pentru a putea fărădelegiui în liniște un deceniu întreg.

Ce-i iarăși istoric - da, am curajul să folosesc acest cuvînt din nou - e motivul care-i face pe oameni să iasă în stradă. Vedem o luptă dusă pe valori și convingeri, nu pe beneficii de grup; vedem oameni care-și aduc copiii în stradă deliberat - să-i învețe ce-i binele și răul, dreptatea și ilegalitatea, protestul civic.

Sutele de mii de protestatari, unii din orășele pe care abia le găsim pe hartă, fac un serviciu public. Jurnalistul freelancer care transmite live din Parlament, cu telefonul, face un serviciu public. Angajatul de la McDonald’s care a hotărît să dea ceai și cafea gratis face și el un serviciu public. La fel și mătușa care vine să stea cu băiatul tău seara, cînd tu te duci la protest; ministrul care demisionează din Guvern motivînd că nu s-ar mai putea uita în ochii copilului lui; graficianul care stă nopțile și creează afișe noi; cîntărețul care compune o piesă despre protest.

Solitaritatea ’17 e o lecție tulburătoare, singulară în istoria noastră. Zidul acesta înalt, răspicat, ridicat în cîteva zile în jurul unui principiu mă impresionează mai tare decît protestele - eroice și ele - din anii ’90. Nu știu de ce. Poate pentru că atunci voiam să ne exorcizăm de trecut iar acum vrem să construim viitorul. Poate pentru că atunci am văzut în stradă o singură generație; azi sînt trei. Poate pentru că forța principiului pe care oamenii îl apără a atras, ca un magnet, instituții și grupări pasive pînă acum.

Liviu Dragnea era, acum o lună, cel mai puternic om din țară: controla două dintre cele trei puteri în stat - executivul și legislativul; banii, instituțiile subordonate, legea. Încă le mai controlează; doar că și-a împins partidul, fără niciun echivoc, în partea întunecată a României. Știm deja: ordonanțele sînt doar primul punct dintr-un master-plan al cărui scop e capturarea definitivă a instituțiilor statului; cîțiva dintre pașii următori reies limpede chiar din programul de guvernare.

Ei bine, cu asta ne vom lupta în următorii patru ani. Cu un partid majoritar lipsit de scrupule care are în mînă, din păcate, întreaga legislație a României și fiecare leu din bugetul de stat.

Noi, în același timp, am ars deja niște etape în aceste zile. Am învățat, am căpătat încredere unii în alții, ne-am unit. Îl vedem pe Liviu Dragnea pierzîndu-și puterile cu fiecare zi din această teribilă, zguduitoare încleștare.

Legea consecințelor neintenționate a fost, de data asta, de partea noastră. 

Foto: Andrei Ivan

Mai multe