Revederea

23 ianuarie 2018   Dileme on-line

M-am văzut cu un amic pe care nu ȋl mai ȋntȋlnisem de ceva timp. Ne-am ȋntȋlnit la firma lui. Foarte relaxat, descheiat la cămașă, ȋntr-un sacou bleumarin și blugi, cu o barbă ȋngrijită, m-a pupat pe ambii obraji și m-a invitat la el ȋn birou. Divorțase, se recăsătorise, mai făcuse un copil (avea doi acum) și ducea traiul confortabil și ȋndestulător a ceea ce americanii numesc upper middle-class. Avea o afacere de aproximativ un milion de euro. Pornită de unul singur. Admirabil.

Dar amicul acesta nu a fost ȋntotdeauna un prosper om de afaceri. A existat o perioadă ȋn viața lui cȋnd amȋndoi cumpăram seara patru felii de mortadella de la magazinul din colț. A existat o perioadă cȋnd amȋndoi ieșeam ȋn club și trăgeam fiecare, pȋnă dimineață, de o bere Skol. A existat o perioadă cȋnd, la finalul lunii, rămȋnea fără bani și-l ȋmprumutam pȋnă la salariu.

Nu am idee ȋn ce relații vă găsiți dumneavoastră cu businessmen-ii, ȋndeosebi cu cei care nu provin din familii ȋnstărite, ci care au pornit de jos și care ȋși merită deplin statutul de self-made man, dar, din cȋte am constatat, odată cu liniștea materială și cu relativa siguranță a zilei de mȋine, aceștia descoperă ȋn ei existența unui ferment intelectual, neexplorat suficient ȋn fazele incipiente ale vieții, pe care vor să-l dezvolte ȋn această etapă a existenței.

Spre exemplu, descoperă cărțile motivaționale și conferințele la care feluriți guru cu gură de aur vin să le explice tainele și mecanismele universului – deopotrivă interior și exterior – ȋn care sălășluiesc. Capătă un interes sporit pentru politică, cu care ȋncep să cocheteze ȋn ideea că, unu, e bine să ai relații și, doi, pentru că, cine știe, poate vor intra ȋntr-o bună zi ȋn politică. Cercul lor de cunoștințe se extinde la persoane relativ faimoase, ale căror nume, rostite ȋn treacăt, au consistența unor trofee de vȋnătoare agățate deasupra șemineului din living. Participă la gale de binefacere unde un tacȋm costă cȋteva sute de euro. Ba, uneori, joacă inclusiv un modest rol de Mecena față de prietenii-„artiști” pe care viața i-a născut molȋi și nedescurcăreți, manifestȋndu-și față de ei imboldul drăgăstos-paternal de a-i lua sub aripa lor, prin popularizarea creațiilor acestora. (Spre exemplu, cȋnd ne-am ȋntȋlnit, avea pe birou zece exemplare ale unui roman al meu, pe care m-a anunțat că intenționa să le ofere partenerilor de afaceri, cu ȋnsăși semnătura genialului – dar căzutului de pe lună – autor. La fel de posibil, ȋnsă, era să le arunce la gunoi după ce plecam.)

Toate aceste manifestări, unele subtile, altele transparente ȋn intenție, fac parte din noua imagine pe care și-o promovează și ȋn care statutul social devine o arie coextensivă viitoarelor piste de lansare a succesului personal. Nu e nimic condamnabil, ȋn schimb, e de-a dreptul groaznică dorința de a-ți ține prelegeri despre bani. Despre care, nu știu cum se face, că ajung să pomenească cu un dezgust pe care nimic nu-l poate depăși.

– Banii, să știi, mi-a spus amicul meu pe un ton hotărȋt, dar resemnat, fără speranță, nu ȋnseamnă nimic. Ȋți aduc doar necazuri.

– Totuși, nu strică să-i ai, mi-am dat eu cu presupusul.

M-a privit ca pe ultimul meschin. Avea pretenții de la mine.

– Așa, să zicem că poți să ȋți cumperi cinci mașini, o vilă la Saint Tropez, și? Asta te face fericit?

– Mie nu ȋmi pari chiar nefericit, ȋi răspund.

N-a catadicsit să ȋmi răspundă, dar mimica chipului, felul ȋn care a pufnit pe nas și și-a ridicat ochii spre tavan au fost foarte sugestive. O stare asemănătoare de demoralizare trebuie să-l fi cuprins și pe Nobelul Alfred cȋnd a descoperit efectele teribile ale dinamitei.

– Tu știi mai bine, caut să o dau la pace și, ȋn același timp, să-mi dau seama dacă face pe prostul sau chiar este și, ȋn caz că nu face, să ȋmi amintesc dacă era prost și cȋnd era sărac sau a devenit doar acum, de cȋnd are afacerea.

Să adaug despre amicul acesta că greutatea și chelia i-au sporit proporțional cu averea – ȋn schimb, celălalt element al statutului fizic, recte ȋnălțimea, a rămas invariabilă ȋn raport cu actualul statut social. Ȋn altă ordine de idei, dacă trendul continua, cȋnd afacerea lui avea să-și dubleze cifra, el ar fi trebuit să aibă ȋn lungime cam cȋt ȋn lățime. Iar dacă ȋi puneai și o meșă, l-ai fi putut ușurel lua drept Pavarotti.

Ȋl ȋntreb cu delicatețe:

– Nevastă-ta la fel crede?

Nevastă-sa, cu care s-a ȋnsurat cȋnd ea avea 24 de ani, era ȋnsă la Euro Disney cu ăla micu’ și nu putea răspunde.

– Banii nu aduc libertatea, continuă el. Singura libertate adevărată e o conștiință curată.

Cȋnd cineva mă ia cu finețuri de-astea, stau cuminte ȋn banca mea. Tac și ȋnghit.

– Oamenii nu mai au respect pentru nimic. Doar la bani se gȋndesc.

Simțeam cum mă fură somnul.

– Am fost anul trecut cu Andreea la Concertul de Anul Nou de la Viena. Andreea voia să mergem, eu nu prea, mă știi pe mine, nu mă prăpădesc după operă... Dar  am mers pȋnă la urmă, am luat-o și pe mă-sa, i-am luat și pe frate-său și cumnată-mea cu noi… Băi, tu știi cum e concertul ăla? Ai fost?

Mă trezesc din somn rapid și ȋi spun că nu am avut ocazia.

– Păcat, ai face bine să te duci. E ex-cep-țio-nal. Uite, și acum mi se face pielea de găină cȋnd ȋmi amintesc. Strauss… se mai gȋndește la niște compozitori, dar memoria nu-l ajută. Conchide scurt: Strauss e tare de tot.

Vin doi indivizi cu niște hȋrtii, el le semnează, ȋși saltă c-un oftat gabaritul din fotoliu și dispare din birou, răstimp ȋn care apare secretara – o tipă drăguță, cu obrajii roșii, dar parcă prea roșii, și cu niște fermecătoare gene lungi, ȋntoarse, rimelate și cam false, genul de tipă studioasă marca Universitatea Bioterra, cu o strălucită carieră de asistent manager la firma amicului meu…  sau de ministru ȋntr-un viitor cabinet – și mă ȋntreabă cu un zȋmbet languros dacă vreau o cafea, un suc, ceva. Ȋi spun că o sticlă cu apă ar fi binevenită. Dă să plece, dar tocmai atunci intră șeriful stelar și-mi zice hotărȋt:

– Apă? Ce-i asta, ȋntrunire de măicuțe? Dar niște whisky ce-are?

– Păi, are, mă scuz eu, că sȋnt cu mașina, unde mai pui – mă strădui să fiu amuzant – că mă amețesc și dacă miros dopul de la o sticlă de Jidvei.

Domnișoara secretară nu găsește nimic amuzant ȋn remarca mea și așteaptă țeapănă, cu ochii țintă la patron, permisiunea să dispară la recepție, dar ăsta nu o bagă-n seamă, astfel că peste zece secunde ȋntreabă pe un ton mieros:

– Pot pleca?

– Ha? face amicul meu și scoate capul surprins din paharul ȋn care-și turna whisky. Da, normal. Se ȋntoarce către mine: Viața e complexă și are multe aspecte, bam bum…

Rȋde și evident că rȋd și eu, deși el nu rȋsese la gluma mea cu dopul de la sticla de Jidvei.

Ȋmi dă apoi niște ponturi pentru bursă, ȋn eventualitatea că o să mă bată vreodată gȋndul să vreau să mă ȋmbogățesc, mai punctează o serie de remarci pe marginea vieții și a lipsei de preocupări spirituale a poporului, ȋmi explică de ce un mustăcios din politică e cea mai mare jigodie ȋn viață („E Satana, dracu’ gol”), se interesează dacă am mai scris ceva („Dar nu căcaturi pentru bloguri, ceva serios, cu substanță”) și ȋl dezamăgesc – bine, nu prea mult –, mă invită la el la țară să-i cunosc soția și copilul, dar după 10 ianuarie, că atunci se ȋntorc din Franța, și nu se lasă pȋnă nu bem ȋmpreună niște whisky, urmȋnd ca un angajat al lui să conducă mașina mea pȋnă la mine acasă, iar el să se ȋntoarcă cu un taxi la firmă.

Cam asta a fost ȋntȋlnirea.

Nimic extraordinar, total de acord.

Doar doi buni prieteni care s-au revăzut după o absență relativ ȋndelungată.

P.S. Whisky-ul a fost, pare-se, unul foarte bun. Chivas Regal de 21 de ani. Peste care, dacă aș fi putut turna un sfert de litru de pepsi, cum intenționam, ȋn loc de a-l bea sec, cu două cuburi de gheață, pe motiv că e mult mai „gentlemanlike”, cum mi s-a dat de ȋnțeles, probabil l-aș fi apreciat la adevărata lui savoare. Așa, am apreciat doar o durere sănătoasă ȋn moalele capului.

Noroc cu șoferul pus la dispoziție. Am dormit ca un prunc pȋnă acasă.

Mai multe