Refugiați? Să fie la ei, acolo...

25 septembrie 2015   Dileme on-line

A apărut un sondaj INSCOP din care rezultă că majoritatea concetăţenilor noştri nu prea ar dori ca refugiaţii să ajungă pe plaiurile mioritice. Vorba din bătrîni zice că “nu-i pentru cine se pregăteşte, e pentru cine se nimereşte”. Cu nimereala aproape s-a rezolvat: refugiaţii ne-au ocolit, au luat-o de-a dreptul spre Vest. Ar trebui însă să ne pregătim, căci mai devreme sau mai tîrziu vor ajunge şi la noi.

Cifrele spun aşa: “În contextul discuţiilor de la nivel european privind cotele de refugiaţi şi redistribuirea refugiaţilor între statele membre, 56,2% din români cred că ţara noastră nu ar trebui să primească refugiaţi, 35,5% cred că ar trebui să primească (8,3% nonrăspunsuri)”. Asta aşa, în general. 82,1% consideră că trebuie să stabilim singuri cota pe care o putem primi. Uite că decizia politică de a nu accepta cotele obligatorii e, de data asta, în deplin acord cu voinţa poporului. Şi, mai zice raportul INSCOP: “Cît priveşte gradul de acceptare a migranţilor în apropierea lor, 26,5% din români ar fi de acord ca refugiaţii să se stabilească în România, în timp ce 65,3%  nu sînt de acord cu acest lucru, iar 24,4% ar fi de acord cu stabilirea acestora în localitatea lor, în vreme ce 67,1% n-ar accepta refugiaţi în propria localitate”.

Desigur, un sondaj nu e decît o radiografie a stării de spirit la un moment dat, nu trebuie absolutizat, nu trebuie să genereze concluzii definitive despre “cum sînt românii”. Dar, văzînd procentele mari ale celor care nu vor refugiaţi în România, mă gîndesc că ele au legătură cu felul nostru de a privi apartenenţa la Uniunea Europeană. Căci problema refugiaţilor e una europeană (chiar dacă liderii UE se bîlbîie şi nu găsesc o soluţie europeană). Despre aderarea României la UE s-a vorbit şi s-a scris enorm la noi: a fost un vis pe care ni l-am văzut îndeplinit. Dar a predominat discursul despre beneficii şi s-a vorbit foarte puţin despre obligaţii sau responsabilităţi. Cetăţeanul obişnuit a înţeles şi a reţinut – din zisele politicienilor, liderilor de opinie, jurnaliştilor – că dacă intrăm în UE vom avea acces la miliarde din fondurile europene, vom călători fără viză, vom putea munci în străinătate pe bani adevăraţi, vom avea mai multe investiţii străine etc., etc. Laptele şi mierea aderării la Uniunea Europeană au curs, ani în şir, de-a lungul şi de-a latul visului românesc de a avea o capră la fel ca a vecinului. A fost bine.

Cu asumarea obligaţiilor a fost mai complicat: reformele s-au făcut pentru că ne-a împins de la spate şi ne-a luat la bani mărunţi Comisia Europeană, nu pentru că au vrut guvernele noastre împinse de la spate de cetăţeni. Acum, avem de asumat o situaţie critică: sînt sute de mii de refugiaţi care au ajuns în Uniunea Europeană (căci ei de fapt

nu în Grecia sau Ungaria sau Austria...). Ce facem cu ei? Unii lideri de state europene invocă solidaritatea, dar nu reuşesc să fie convingători nici măcar pentru alţi lideri de state europene, cu atît mai puţin pentru cetăţeni. Mai ales cetăţenii din ţările foste comuniste declară că nu vor refugiaţi la ei acasă. E un deficit de educaţie europeană, o lipsă de asumare a valorilor europene? Cu siguranţă. Dar este şi o consecinţă a felului în care s-a discutat despre aderarea la UE: Estul a văzut în asta o intrare în lumea bună, în Occidentul prosper şi dezvoltat care ştie să rezolve orice problemă. Pe scoarţele cerebrale ale oamenilor din ţările ex-comuniste a rămas puternic întipărită ideea că Vestul e cel care trebuie să răspundă atunci cînd apar crize ori situaţii grave. Aşa încît, în cazul de faţă, cei mai mulţi simt că e treaba Vestului să se descurce cu refugiaţii – căci noi, esticii, sîntem săraci. Şi nici n-avem experienţă în chestiile-astea.

Nu doar românii sînt, în proporţii atît de mari, defavorabili ideii de a primi refugiaţi. Şi alţi estici gîndesc la fel. Dar problema este că noi, românii (sau, dacă preferaţi, noi, esticii) am cerut solidaritate şi compasiune din partea vesticilor: mai întîi în vremea comunismului, apoi în lunga tranziţie spre democraţie. Şi am beneficiat de susţinerea ţărilor şi cetăţenilor din Vest pînă cînd am intrat în comunitatea UE. Acum, cînd alţii, mai necăjiţi ca noi, au nevoie de compasiune şi solidaritate, dovedim că, mental, prin “Europa” înţelegem tot ceea ce înţelegeam acum vreo 30 de ani: Occidentul.

trebuie să se descurce cu refugiaţii, să fie la ei, acolo...

Am uitat destul de repede cum e să fii sărac şi oropsit şi să fii ţinut dincolo de gard.

Articol apărut pe

Fotografie de Marius Georgescu

Mai multe