Redefiniri paralele

“Ne ascundem în dormitoare şi ne jucăm de-a spectacolul.” (Farid Fairuz)

A doua ediţie a Festivalului Like CNDB #1, organizat de Centrul Naţional al Dansului în perioada 14 februarie – 21 martie, a fost inaugurată de spectacolul Secvenţe şi profile, creat de coregraful Florin Fieroiu, împreună cu trupa Teatrului Regina Maria din Oradea. Coloana sonoră este semnată de Vlaicu Golcea, iar scenografia de Cristina Milea. În spectacol a fost integrat un element care, pe tot parcursul timpului scenic, a funcţionat ca un contrapunct al conceptului de mişcare şi de fizicalitate din scenă: textul semnat de Farid Fairuz (Mihai Mihalcea).

Nouă prezenţe. Întîlniri şi însingurări. Tandreţe convertită în violenţă. Zbatere, dezechilibru, balans scurtcircuitat. Atracţie ce trece rapid în contrariul ei, într-o violenţă în contratimp cu efectul pe care l-ar putea produce. Corp la corp, privire în privire. Pauză. Relaxare. Aparentă relaxare. Banca de rezeve a unei "istorii care nu se simte bine" (Farid Fairuz). Reluare. Revers. Privire în privire, corp la corp. Efect în contratimp cu violenţa ce trece rapid în contrariul ei. Balans scurtcircuitat, dezechilibru, zbatere. Violenţă convertită în tandreţe. Însingurări. Întîlniri. Prezenţe. Nouă.

Cam aşa ar putea fi schiţat, printr-o simplă coregrafie de cuvinte spectacolul lui Florin Fieroiu, elaborat ca un discurs corporal emanat de prezenţele actorilor. Pe culoare paralele, se instituie întîlniri care converg spre gesturi intenţionat neduse pînă la capăt şi care produc scurtcircuite în percepţia spectatorilor. Acestora nu li se permite, astfel, să apeleze la reprezentări definitive, la comoditatea generată întotdeauna de relaxarea dată de faptul că ai recunoscut, ai înţeles, ai dat sens. Confortul înţelegerii sau al iluziei acesteia nu este facilitat de conceptul spectacolului, care reorganizează orizontul înţelegerii spectatorilor.  În pofida clarităţii gesturilor, al forţei prezenţelor actorilor, nu se instituie nicio clipă tipologii. Nu sîntem tentaţi să corelăm imaginile lor cu identităţi definitive, care ar putea fi prinse în conturul vreunui personaj. Sînt propuse redefiniri permanente, petrecute pe culoare paralele, într-o joacă de-a spectacolul în care coregrafia privirii este esenţială. 

Ruperea recurentă a paralelismului din scenă produce fracturi în linia privirii ce pleacă dinspre public, fracturi perpetuu reconsiderate prin mesajele transmise de textul proiectat dincolo de terenul de manifestare al fizicalităţii. Spectatorul se descoperă supus involuntar unui exerciţiu de reevaluare al propriei modalităţi de a privi mişcarea, al propriei rutine manifestate adesea prin însăşi calitatea de perceptor pasiv al unui spectacol.

trimite cu gîndul la ceea ce am putea numi „mutaţiile privirii” în arta contemporană. Privirea este un element cheie în arsenalul conceptual contemporan, în mod fundamental relaţionat cu ideea de supraveghere. Paralelismul privirilor care se întîlnesc într-o intensitate potenţată şi de forţa mişcării conduce la naşterea, în spectator, a senzaţiei de experimentare a statutului de supraveghetor. Privirea perpendiculară a spectatorului conduce la o intensificare a stării de incomoditate, intenţionat filtrată prin arhitectura spectacolului, finisată la întîlnirea cu universul sonor. Textul proiectat şi scenografia au funcţia unui instrument de virtualizare permanentă a ceea ce se petrece în scenă.

Coregrafierea unor gesturi cotidiene permite stabilirea relaţiei de familiaritate, de recunoaştere, de rudenie socială între actori şi spectatori. Dar nu pentru multă vreme. Reiterarea unor gesturi, mecanica faliilor de stări oprite înainte de atingerea vreunui scop, secvenţialitatea obsedantă a rutinei nu sînt de natură să îi permită spectatorului să se instaleze în vreo zonă de confort psihologic. Muzica împinge mai departe această limită a imposibilităţii fixării între jaloanele tradiţionale ale statutului liniştitor de spectator pasiv. Straturile de sunet alcătuiesc, împreună cu tronsoanele paralele de gesturi, o instalaţie a reconsiderărilor în care geometria privirilor şi a cuvintelor proiectate suspendă sentinţele obişnuite ale acordării de sens.

Structura spectacolului este relevantă pentru această metodologie a reconsiderării modului în care spectatorul percepe un act artistic: tot ce se petrece în prima parte este reluat în revers în partea a doua. Senzaţia de déjà-vu anulează speranţa vreunui fir epic, menit să conducă spre un deznodămînt verbalizabil. Pe de altă parte, este introdusă, pentru perceptor, o nouă posibilitate de a respira. Dacă pînă acum s-a respirat în crescendo, acum se respiră cu un ritm aşezat subtil pe familiaritatea gesturilor recognoscibile.

este un spectacol care, dincolo de conceptul în sine, ce vizează suspendarea mecanismelor obişnuite de acordare de sens, propune o regîndire a poziţiei de spectator, printr-o direcţionare a privirii pe firul regîndirilor trasate prin linii paralele şi prin scurtcircuitări ale semnificaţiilor.

Gina Şerbănescu este critic de artele spectacolului.

SECVENŢE ŞI PROFILE

Spectacol non-verbal cu un text de Farid Fairuz, proiectat.

O producţie: Teatrul "Regina Maria" din Oradea

Regia: Florin Fieroiu

Decorul: Cristina Milea

Costumele: Cristina Milea

Muzica: Vlaicu Golcea

Coregrafia: Florin Fieroiu

Distributia: Georgia Caprarin, Ioana Cheregi, George Dometi, Andreea Gabor, Mihaela Gherdan, Alina Leonte, Alin Stanciu, Radu Tudor, Razvan Vicoveanu

Foto: Alina Uşurelu