„Realitatea pe care noi o trăim este atît de ciudată, că poate trece ușor drept ficțiune” – interviu cu artistul bulgar Neno BELCHEV

Neno Belchev, artist bulgar stabilit în Varna, este autorul și protagonistul unui CV impresionant, dacă nu chiar intimidant (deși…). Superputerile lui sînt nenumărate și international premiate: pictura, arta murală, instalațiile, arta video, new media, performance-ul, curatoriatul artistic, regia de documentare și de pseudo-documentare, precum și a filmelor de ficțiune. Ca om, are un bun-simț cum rar se mai fabrică, curiozitatea unui autodidact, cultură enciclopedică, un gust pentru joc care-i aprinde ochii și o viziune asupra lumii cînd combativă, cînd pesimistă. Mai jos, vorbim despre proiectul lui, Show your tongue!, care a poposit și la galeria Celula de artă. Poftă!

Cum ai condus research-ul pentru proiectul Show your tongue?

Ideea mi-a venit mai mult sau mai puțin din întîmplare, la începutul anului 2020. Voiam să mă apuc de un proiect care avea să se numească Amintiri. Începusem să fac schițe și să iau notițe pe subiectul respectiv, cînd am dat peste niște albume de familie vechi în pubela de gunoi. Atunci m-am hotărît să fac desene după fotografiile din albume. Există percepția că fotografiile și amintirile sînt unul și același lucru. Dar nu e chiar așa. O fotografie nu este o amintire, ci mai degrabă cheia care deschide calea spre o amintire existentă numai în mintea ta. Iar amintirile sau, dacă vrei, narațiunile pe care le declanșează diferă de la om la om. Cînd am început să fac desene după aceste false amintiri, prietena mea mi-a trimis o poză cu limba scoasă. Făcusem mai de mult un desen după o fotografie cu solistul formației KISS avînd limba scoasă. Iar cînd am primit fotografia de la ea, mi-am dat seama că ar fi o idee interesant de explorat într-un proiect de sine stătător. Am făcut o căutare pe Google și am găsit multe astfel de fotografii. Toate mamiferele, de la urșii koala și pînă la oameni, fac acest gest. În schimb, nu am prea găsit desene sau picturi de genul. Egon Schiele este autorul unui desen în zona asta, Bărbat cu limba scoasă, din 1909. Apoi, un prieten mi-a trimis link-ul către lucrările lui Lev Povzner, artist rus încă în viață, disident al regimului communist și exponent al underground-ului din Moscova. Picturile lui sînt foarte bizare. Am găsit printre ele Bunica și Mashenka bînd ceai, un tablou înfățișînd o bătrînă cu limba scoară. Cam atunci m-am decis să fac acest proiect.

Ce înseamnă pentru tine gestul de a-ți arăta limba?

Limba este un organ tot atît de unic și specific fiecărui individ precum ochii și urechile. Felul în care scoți limba spune ceva despre tine. De exemplu, dacă ești mai timid, gestul ăsta va părea cumva stingher, atipic. Dacă, dimpotrivă, ești o persoană expansivă, gestul tău va fi amplu și plin de convingere. Unii oameni găsesc căi mai creative de a-și scoate limba: fie și-o rotunjesc în formă de tub, fie o mișcă în toate direcțiile sau și-o subțiază spre vîrf. Iar în timp ce lucram la desenele mele, mi-a trecut prin minte că acesta este un gest prostesc, dar totodată reprezentativ pentru vremurile superficiale în care trăim. Einstein, de exemplu, are o fotografie celebră cu limba scoasă. Dar el își cîștigase de mult dreptul de a fi celebru și de a se mai și prosti din cînd în cînd. Majoritatea vedetelor care și-au scos limba în public și-au cîștigat notorietatea raportat la o scară de valori cel puțin îndoielnică. Iar aici îmi vine în minte Marilyn Monroe, care a fost adorată de întreaga planetă tocmai pentru imaginea de blondă voluptuoasă, fragilă și prostuță pe care i-o fabricaseră producătorii de la Hollywood. Sau Madonna, considerată reper cultural nu pentru că ar fi vreun geniu al muzicii, ci mai degrabă unul al controverselor. 

Deci Einstein a fost pionierul limbii scoase în public?

Nu. Dacă nu mă înșel, Carol Lombard a dat startul, în anii ’20. Era o femeie foarte inteligentă și sarcastică, apare cu limba scoasă în multe fotografii. Cred că ea le-a inspirat pe Marilyn Monroe și pe Madonna să facă la fel.

Să înțeleg că prin acest proiect ai urmărit să ilustrezi căderea în derizoriu a unui gest cîndva solemn, ritualic în numeroase culturi?

Da, m-a interesat evoluția – sau mai degrabă involuția – motivațiilor din spatele acestui gest, a resorturilor sale culturale. Și încă nu m-am oprit. Voi continua să explorez, să adun idei și să fac noi desene pînă la sfîrșitul anului. Lucrez în paralel la un film pe care l-am gîndit ca apogeu al proiectului, dar nu pot să dau mai multe detalii în momentul de față. Cînd am demarat Show your tongue!, în ianuarie 2020, am crezut că nu-mi va lua mai mult de un an să îl termin, dar iată că încă este în lucru.

Pentru că mai ai încă multă superficialitate de explorat?

Vreau și să încerc mai multe platforme. Luna trecută am încheiat o parte interactivă a proiectului, publicată pe site-ul Tempo Arts din UK. Participanții trebuiau să completeze un formular, apoi să încarce o poză cu limba scoasă, iar algoritmul programului insera diverse elemente care sporeau efectul comic. Mărturisesc că i-am păcălit un pic, spunîndu-le că e vorba doar de un joc distractiv. Și chiar e distractiv, dar intenția mea a fost să îi pun totuși pe gînduri. Amuzamentul a fost doar momeala care să-i atragă spre introspecție. Le-am furat niște informații, nimic grav sau compromițător, doar cît să fac trimitere la furtul de date personale care se petrece pe internet la o scară mult mai largă, fără a fi reglementat în mod corespunzător. Fiecare click al tău furnizează informații despre tine, pasiunile, experiențele și gusturile tale, avînd drept rezultat crearea unui profil psihologic. Acest profil psihologic va depista tiparele comportamentul tău de consum, dar și candidatul pe care îl vei vota la următoarele alegeri. Așadar, promisiunea unui joculeț inocent a fost un click bait, iar prin asta am vrut să creez un paralelism cu click-urile noastre de zi cu zi, inofensive doar în aparență. Sper că oamenii au fost dispuși la o lectură mai profundă. Mă tem că, în zilele noastre, artele se îndreaptă tot mai mult într-o direcție comercială, senzaționalistă, de cultură pop, iar asta scade valoarea operelor, din punctul meu de vedere. E de înțeles, avînd în vedere că lucrurile pe care tu le exprimi rivalizează cu un surplus de informații aflate la un singur click distanță. Marea parte a oamenilor nu au răbdare să parcurgă un conținut mai profund dacă acesta depășește 3 minute; ce sare peste îi plictisește. Asta, presupunînd că le-ai captat atenția în primele 10 secunde, bineînțeles.

Ai avut numeroase participări la evenimente de artă de pe glob: în Europa, SUA, Rusia, China, Japonia. Multe dintre ele au fost și premiate. Ca exponent al unei culturi „periferice”, ai avut probleme de afirmare sau, din contra, faptul de a fi est-european a trezit un interes sporit?

Poate că am părut exotic, dar cam atît. Experiența mi-a arătat că așa-numitele culturi „majore” nu sînt prea interesate de nimic din afara lumii lor. Și rușii, și chinezii, și americanii, chiar și vest-europenii îi favorizează pe ai lor, își sînt autosuficienți. Pur și simplu, le este greu să înțeleagă alte modele culturale și nici nu îi interesează să-și bată mintea cu ele. Mai sînt și oameni deschiși spre alteritate, dar înclin să cred că ei sînt totuși excepțiile de la regulă.

E ciudat că spui asta, dat fiind palmaresul tău. Ai cîștigat o serie de premii și burse de merit la evenimente din întreaga lume, ai participat la workshop-uri în afara țării, ai fost și în juriile unor festivaluri de artă internaționale. Toate astea îmi dau de înțeles că ești un artist de renume internațional.  

E subiectiv. Poate că am niște premii la activ, dar asta nu înseamnă mare lucru în Bulgaria sau peste hotare. E o realizare de moment, însă, 20 de minute mai tîrziu, nimeni nu-și mai amintește de asta. Juriile sînt formate din cinci persoane, de regulă. Dacă au o minte curioasă și le plac lucrările tale, te vor premia. Totuși, de cele mai multe ori, nu se întîmplă așa. De exemplu, la un festival de video-artă din Olanda, șapte premii din zece vor fi decernate către artiști olandezi, francezi sau belgieni – cu alte cuvinte, occidentalilor. Iar în cazul în care vor premia totuși un outsider, vor face asta pentru că  limbajul acelui artist este pe înțelesul lor sau în spiritul artei practicate în spațiul respectiv. Fiecare cultură „majoră” va dori să-și protejeze propria imagine de sine și mitologie națională. Să luăm ca exemplu Franța, o țară cu o ilustră tradiție în toate mediile artistice: muzică, literatură, pictură, sculptură, cinema. Prea puțin contează că figuri precum Pablo Picasso, Juan Miro și Salvador Dali proveneau din Spania. Acolo, toți trei sînt francezi, pentru că au creat și au devenit celebri în Franța, întrucît Franța le-a creat condiții favorabile să se afirme. Asta face parte din brandul cultural al Franței, ca patroană a artelor. La Cannes, marea parte a premiilor se duc către cineaștii francezi. Ei vor să vadă și să arate filme franceze. Cam la fel se întîmplă în Rusia, SUA și China. În China, mai ales, fenomenul e foarte la vedere. Guvernul chinez finanțează masiv producția și promovarea artei autohtone. Acolo, colecționarii de artă cumpără exclusiv artă chinezească. Dacă ai arunca un ochi pe cataloagele expozițiilor din China, nu vei găsi mulți artiști est-europeni acolo. Lucrurile stau invers în Japonia, unde se preferă opere din afara țării, achizițiile de artă locală fiind extrem de rare.

Dar, în general, un stat puternic va avea o artă puternică, o va integra în politica sa de PR și își va promova talentele. Totul face parte dintr-un joc politic, din care „marginali” precum artiștii est-europeni sînt, de cele mai multe ori, excluși sau trecuți cu vederea. Iar explicația pe care eu am găsit-o este una dezolantă, însă cît se poate de logică: realitatea pe care noi o trăim este atît de ciudată, că poate trece ușor drept ficțiune.

interviu de Cora MANOLE

Discuția cu Neno reprezintă episodul pilot din seria Interogatorii din Celulă, ce își propune materiale ample lunare, cu artiștii care au expus sau care vor expune în galeria neconvențională Celula de artă din București. Interogatoriile sînt realizate de Cora Manole, scriitor și editor al Celulei.

Foto: Bogdan Baractaru