Realism

8 mai 2011   Dileme on-line

Un roman al lui Petru Cimpoeşu, intitulat Firesc şi apărut în 1985 (a doua ediţie, revăzută, va fi publicată după fix un sfert de veac), avea anumite date pentru a fi pe placul forurilor.

Era cu muncitori: oameni simpli, sondori, cufundaţi în munca lor cotidiană de construire a socialismului, chiar şi fără lozinci. O ingineră stagiară apare în cadru, cu complicaţiile ei niţel „intelectuale”, şi începe să ţină un jurnal. În partea a doua a romanului, după ce jurnalul consemnării la persoana I s-a încheiat, cititorul află – dar relativ tîrziu – că Iunia Poenaru s-a sinucis.

Existau şi sinucideri în regimul trecut? Mai multe, oricum, decît în romanele scrise în epocă. Şi deodată începem să simţim diferenţa dintre realismul propriu-zis şi aşa numitul realism socialist. Al doilea solicita autorilor „zugrăvirea realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară”, încărcîndu-i cu „sarcina influenţării ideologice” a oamenilor muncii. Primul cerea scriitorului atît: „a vedea clar”.

Iar a vedea clar însemna, în anii ’50, a nu închide ochii la tragedia ţărănimii şi drama intelectualităţii. Însemna a vedea votul furat şi închisorile politice, pămîntul luat ţăranului şi proprietăţile luate burghezilor. Pe această realitate istorică s-a aplicat formula de castrare a realismului socialist, prin care autorul „vedea” selectiv, numai ceea ce convenea Partidului unic. În anii ’80, romanul „obsedantului deceniu” este la modă: se scriu mii de pagini despre abuzurile din epoca Dej. Realismul socialist devine însă nu realism, ci realism ceauşist. Accentul critic vizează mereu trecutul partinic, contrapus explicit şi implicit prezentului luminos. Epoca Dej este foarte rea, prin comparaţie cu epoca Ceauşescu, care este foarte bună – de nedepăşit cu gîndul şi cu fapta.

A vedea clar, în Epoca de Aur, însemna a observa distrugerea satului românesc şi transformarea oraşului într-un laborator de cobai sociali. Însemna a lua act şi de cultul personalităţii Marelui Cîrmaci. Iată o pagină din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal al lui Ion D. Sîrbu, scrisă exact în anul în care Petru Cimpoeşu îşi publica romanul: „Cît este piaţa de mare, la picioarele imensului portret, se vede un covor naţional, în care fiecare copil al nostru nu este decît un simplu punct dintr-un uriaş gobelin: aceste mii de trupuri scriu lozinci, fac portrete, pictează istorie naţională şi revoluţionară: numai El şi bunul Dumnezeu din ceruri se pot bucura de o asemenea hecatombă de trupuri, timp, jertfe aduse. Defilările fasciste au devenit liliputane în raport cu faraonia acestor hore ale prostiei întru deşert şi mizerie.”

A vedea clar devine ceva destul de neclar, la douăzeci de ani şi mai bine de la căderea comunismului. Unii văd numai sistematizările ceauşiste şi nu suflă o vorbă despre raptul istoric şi crimele din anii ’50. Alţii, dimpotrivă, văd exclusiv antisovietismul lui Ceauşescu şi se simt foarte mîndri de a fi fost contemporani cu geniul de la Scorniceşti. Ei vorbesc deci cu însufleţire despre ticăloşiile staliniştilor noştri, iar cînd discuţi despre degradarea inimaginabilă din ultimii ani ai socialismului de stat se ţin cu dinţii de teza Marii Conspiraţii.

Trecînd de la cîmpul socio-politic la cel socio-cultural, unii reproşează scriitorilor noştri că n-au scris cărţi demistificatoare şi nu s-au ridicat împotriva Autorităţii. Că n-au fost decît evazionişti. Alţii însă reproşează autorilor mai curajoşi că ne-au livrat numai jumătăţi de adevăruri şi că prin aceasta au servit de fapt politica regimului, legitimînd-o. Marin Preda e aşadar la fel de vinovat ca Radu Petrescu, iar realistul Petru Cimpoeşu şi fantastul Mircea Cărtărescu ar ilustra, în egală măsură, adaptabilitatea scriitorului român.

Şi totuşi, fie că vrem, fie că nu prea vrem, privirea ni se limpezeşte odată ce perspectiva se lărgeşte. A fi comunist sincer în ilegalitate şi în anii instalării comunismului (cazul lui Ion D. Sîrbu) este posibil. A fi comunist sincer în anii ’80 e, pentru mine, imposibil. A face, ca intelectual, compromisuri în climatul de teroare ideologică al anilor ’50 ori a deveni informator după ce ai trecut prin experienţa puşcăriei (cazul Caraion) e ceva ce poate fi înţeles. A face însă compromisuri în deceniul nouă sau a da lungi şi voluptuoase note informative despre confraţi (cazul aceluiaşi Caraion) este ceva ce nu mai poate fi înţeles.

Cred că o grilă istoriceşte constituită şi în care judecarea textelor e în strînsă relaţie cu evaluarea contextelor ne ajută incomparabil mai mult decît un cadru de etică absolutistă sau unul de toleranţă infinită. Toţi sîntem la fel de vinovaţi: fals. Nimeni nu e culpabil, Istoria poartă toată vina: sofism.

„Unde e viaţa, unde sînt amănuntele ei?”, se întreabă la un moment dat stagiara din romanul lui Cimpoeşu în jurnalul ei.

Viaţa aceea ar trebui să fie, procesată, în romanul însuşi – asta dacă realismul s-a dovedit mai tare decît realismul socialist şi dacă prozatorul român a ales să fie prozator, nu politruc.

Fotografii cu Ion. D Sîrbu. Video youtube: un slideshow realizat de Ion Barbu

Mai multe