Rating şi reîncarnare în şah
Zilele acestea s-a întîmplat ceva ce în lumea şahului se petrece rar. De fapt, s-a mai petrecut o singură dată.
Ştiţi cine este cel mai tare şahist din lume? E un norvegian de 22 de ani, pe numele lui neaoş @magnuscarlsen. În ultimii ani a ras cam tot ce se cheamă trofeu de anvergură - cu excepţia celui de campion mondial, cu care mai degrabă n-a mai vrut să se complice. În treacăt fie spus, Carlsen a fost şi prin România, unde a cîştigat două ediţii ale turneelor de la Mediaş, în 2010 şi 2011.
Ce îmi place la Carlsen e insistenţa pe care o pune pe joaca din jocul de şah. În cel mai recent interviu al său (dacă n-aveţi, creaţi-vă vă rog un cont gratuit ca să citiţi, merită) explica de ce ia o decizie sau alta privind cariera sa şahistă: pentru că e (sau, dupa caz, pentru că nu e) „fun”. Da, fun, adică distractiv, antrenant, provocator, de rîs. De exemplu: de ce nu a mai vrut să se antreneze cu Kasparov. Pentru că nu mai era „fun”, chestia devenise prea serioasă.
Pe de altă parte, Carlsen este ceea ce aş numi primul jucător post-computer din istoria ce va să fie. Poate că ştiţi că unii spun că şahul moare din cauza remizelor. Computerele calculează tot, rece, şi dau invariabil cea mai bună mutare - din păcate, şi pentru alb, şi pentru negru. Carlsen nu neagă forţa computerelor, ba chiar recunoaşte că şi-o ia de la ele. Numai că el spune că nu vrea să joace cu computerul, el vrea să joace cu oamenii. Şi spre deosebire de ceilalţi şahişti de vîrf, el nu vrea să joace ca un computer, ci ca un om. Adică, dacă alţii tind permanent să joace mutările computerului, el vrea să joace mutări omeneşti. De aceea, în partidele lui Carlsen e un pattern. Din deschidere, el iese de obicei mai prost decît adversarii care au asimilat cît au putut de mult softul de specialitate. Numai că după 20, 30 de mutări ale unei partide încep să apară momentele de decizie, strategice, în care calculul şi memoria nu mai sînt aşa pregnante. Şi aici Carlsen începe să se „distreze”. Treptat, poziţia lui se îmbunătăţeşte. Începe hărţuiala, testul de rezistenţă, duelul din deşert unde nu mai e acoperire de Internet. Carlsen insistă, dă tîrcoale, presează şi testează. Şi în cele din urmă, de multe ori cîştigă.
Interviul pomenit a fost făcut la Londra, unde Carlsen tocmai a cîştigat un turneu în care au jucat şi cei mai titraţi şahişti ai momentului: armeanul Aronian, rusul Kramnik, indianul Anand (care e şi campion mondial en titre). Faptul extraordinar petrecut la Londra a fost că norvegianul a reuşit ca după acest concurs să deţină cel mai mare rating ELO din istoria şahului. Elo-ul este un clasament precum ATP-ul în tenis care indică forţa de joc a unui şahist. Cel care deţinuse pînă acum cel mai mare Elo înregistrat vreodată era Kasparov, care în anul 2000 atinsese 2851 de puncte. Înainte de Garry Kasparov, americanul Bobby Fischer deţinuse recordul, cu 2780 de puncte. După Londra, decembrie 2012, Carlsen atinge 2861 de puncte. Cu atît mai de apreciat cu cît, la nivelul de vîrf al şahului, două sau trei puncte Elo se cîştigă cu mare, mare greutate.
De aici şi pînă la a spune că norvegianul Carlsen este cel mai tare şahist din istorie este însă cale lungă. Clasamentul Elo a fost introdus în 1971 şi suferă, spun unii, de un fel de inflaţie. Apoi, şahul de azi nu este şahul de acum un secol. Clasamente la scară istorică sînt greu de făcut, dar unii au încercat. O tentativă interesantă a fost cea care a luat în calcul rezultatele individuale ale unor şahisti de top - pe cine şi cu ce scor i-a bătut şahistul X pe adversarii din epoca sa şi, în plus, cît timp a înregistrat rezultatele introduse în calcul. A rezultat că şahistul care a bătut „cel mai îndelung” şi „cel mai constant” la contemporanii săi a fost cubanezul Jose Raul Capablanca (1888-1942).
Astăzi, mulţi aseamănă tipul de joc al lui Carlsen cu cel al lui Capablanca. Uşor, elegant, precis, eficient. Avem deci stilul, dar şi dominarea clară a adversarilor. Însă pentru ca paralela să fie completă mai lipseşte şi răspunsul la întrebarea simplă: cît timp Carlsen va mai găsi şahul distractiv?
Foto: Ştefan Baciu