„Radio-televiziunile” de știri

Nu pot să nu remarc tentativa recentă a așa-numitelor televiziuni de știri de a-și clona prezența și pe unde radio. Astfel, la CNA au sosit în această toamnă solicitări de licențe pentru radiouri de la România TV, care vrea un post de radio “informativ-educativ” pentru ascultătorii din București, B1 TV, care a venit cu ideea unui proiect de “știri și publicistică”, tot pe București și Antena 3, care solicită frecvență pentru un “radio de știri”, de asemenea în București.

Dacă punem la socoteală și holdingul Adevărul, care i-a solicitat CNA-ului licență de București pentru un “radio informativ”, dar și trustul Digi TV, care deja deține Digi FM, ar rezulta că dacă ar fi după patroni, în curînd bucureștenii cel puțin ar trebui să se înece în știri și informații venite pe calea undelor. Mai mult, oferta privată se adaugă celei care vine deja, într-o formă sau alta, din partea radioului public.

Din nefericire pentru patroni, numărul de licențe e limitat și doar o parte vor putea ieși în final pe piață. Dar gestul rămîne și trezește mai multe întrebări: de ce a apărut tocmai acum un asemenea interes pentru o specie de radio ignorată pînă de curînd? Cum de le-a venit simultan ideea înființării de radiouri de știri? De ce mai toate proiectele de radio de informații sînt legate de existența unei televiziuni-mamă? De ce să se mărească riscul de multiplicare pe radio a tipului de presă de o calitate atît de criticată prestat pe așa-numitele televiziuni de știri?

Sigur, răspunsurile pe care le-aș da nu sînt universal valabile pentru toți actorii implicați, și sînt într-o doză apreciabilă speculative. E plauzibil să fie vorba de apropierea anului electoral 2016, explicație care nu poate fi eliminată ușor în România, unde presa are un grad de îndatorare politică la limita saturației. La cealaltă extremă, printre inițiativele arătate pot fi și unele genuine, care pledează simplu pentru un radio de informații corect din punct de vedere jurnalistic și care s-a întîmplat să se coacă odată cu celelalte inițiative.

Nu exclud să fie vorba și de costurile reduse pentru un proiect de radio. Costuri care să aducă în schimb beneficii de imagine pentru trust. B1 TV arăta în dosarul către CNA că poate face un radio de acest fel cu 10.000 de euro. “Adevărul” a menționat în schimb o sumă de peste patru ori mai mare, dar care rămîne modestă în comparație cu costurile unei televiziuni. Ce se obține în schimbul acestor bani? Unele programe TV se pot auzi și la radio, iar unii realizatori TV pot face emisiuni și la radio. Trustul per ansamblu acoperă o gamă mai largă de canale media. Cu un instrument de marketing suplimentar, el crește în notorietate. Un exemplu concret în acest sens pentru restul concurenței poate fi Digi FM, care a început să emită în noiembrie anul curent.

Pot sugera un mic test privind seriozitatea intențiilor față de un astfel de post de radio de știri în particular, și pentru orice investiție de media în general. Testul constă într-o întrebare simplă: cîți reporteri de teren sînt prevăzuți în schema de personal a radioului de știri? Pentru că de presa de copy-paste e plină piața iar reporterii au ajuns o raritate. În România, o investiție serioasă de presă a ajuns acum să fie evaluată la un astfel de capitol, altădată elementar și subînțeles, astăzi pur și simplu intenționat ignorat sau chiar de-a dreptul uitat.

Altminteri, istoric vorbind, au mai fost tentative de a face un “talk-radio”, un radio vorbit, cu știri, informații și talk-show-uri, dar din pricini variate ideea nu a prins. Mă gîndesc la Radio Total sau la InfoPro, sau mai recent la Realitatea FM. Ultimul menționat a sfîrșit prin a prelua integral aproape emisia televiziunii Realitatea TV. Era doar o carcasă radio parazitată complet de televiziune. Foiala invitaților pe scaunele din platou se auzea mai clar decît la TV. La interviuri nu știai cine vorbește, pentru că nu puteai citi burtierele și nu puteai vedea pe cine se focusează camera. Reportajele îți stimulau imaginația cînd făceau trimitere la “imaginile care curg acum pe ecran”. Dar a fost interesant, iar în acea perioadă premergătoare epocii internetului pe mobil a fost și util pentru zilele în care evenimentele importante te prindeau în mașină. Să fie aceasta și viitoarea soartă a “radiourilor de știri” care stau să vină?

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: wikimedia commons