Racheta

Nu mai are ce să treacă prin gheața polară
pînă la inima pe care am îngropat-o
să nu mai simtă nimic și tot ce-mi rămîne

e să mă uit la corpul pe care nu mi l-am lucrat
în sala de forță și să-l aprob ca și cînd
aș da din cap pe o melodie care îmi place

în secret, într-o combinație nefericită de trup
și inimă, două proteste care se desfășoară
simultan, dar numai unul e pe bune.

Aș putea fi instituția care-ți cere o copie aici,
o copie acolo, o copie dincolo, sau copilul
speriat din momentele imediate ale unui coșmar

scurt în care cădea într-un gol rece și întunecat,
ca țara în care visează să emigreze:
o copie a unei copii a unei copii a unei copii —

cine simte mai bine neputința handicapatului
în scaun cu rotile care așteaptă în fața Mega Image
alături de un bichon tuns ca un glob disco,

inima sau corpul, cine simte foamea bătrînei
care nu e bunica mea, dar care țipă la mine pentru
a-și proclama victoria temporară față de moarte

în timp ce-și cumpără medicamentele de care
nu are nevoie — cine, prim-ministrul oficial
sau cel neofcial, copia coruptă a copiei

corupte după chipul și asemănarea unei
fete naive care mîngîie o mînă de evreu
cu mîna ei de creștină, ca o rachetă care caută

ceva divin în spațiu, și tot ce găsește
într-un final e o pulă circumcisă
și înfricoșătoare.