Putem să nu ne certăm
Recentele evoluții (sau involuții) de pe scena noastră politică au împărțit, din nou, societatea românească, într-un mod pe care îl credeam depășit odată cu primii ani ai deceniului trecut.
Pe atunci, descoperirea vieții politice și a aspectelor ei – după patruzeci de ani de socialism de stat – făcuse din români un popor de comentatori pasionați. (Analiștii au apărut mai tîrziu.) Fiecare era de o anumită parte: ori cu Puterea fesenistă, ori cu Opoziția reprezentată de partidele istorice și de asociațiile civice; iar cei care nu se implicau erau acuzați că fac, prin această neimplicare, jocurile Puterii. Fractura deschisă în societatea românească a mers, de la un nivel macro, pînă în intimitatea relațiilor personale, remodelate violent de convingerile politice. Prieteni de-o viață, care traversaseră solidari socialismul real, s-au regăsit de părți diferite ale baricadei. Conflictul s-a colorat generaționist (tinerii erau cu Opoziția, iar părinții lor, mai conservatori, cu Puterea) și s-a distribuit inclusiv pe „orizontala” familiei, otrăvind raporturile conjugale.
Ar fi comic, dacă n-ar fi tragic: de dragul unei figuri politice sau al unui partid autohton pe care aceasta o reprezintă, să te desparți de oameni apropiați ori să te îndepărtezi de ei. De ce? De ce ar fi mai important un –escu aflat într-o funcție decizională (sau aspirînd să ajungă într-una) decît el și ea, oameni cu nume, prenume și o biografie care s-a intersectat cu a noastră? Și de ce convingerile politice ale consumatorilor care sîntem se dovedesc mai tari decît convingerile actorilor noștri politici?
Dacă aceștia din urmă se adaptează, se flexibilizează, fac azi alianțe cu inamicii de ieri, trec dintr-un partid în altul fără probleme de conștiință, noi sîntem de o tenace consecvență; și, cînd ajungem să ne indignăm pe un partid, ne indignăm pe cel puțin un deceniu… Vreau să spun că, dincolo de oportunismul specific politicianului autohton, politica însăși are o dinamică superioară celei a consumatorilor săi creduli. Este un teren al glisărilor permanente și al conjuncturalului speculat la maximum, în timp ce noi am dori o hartă instituționalizată, cu marcaje clare.
Vorbesc, evident, de cei de bună credință și chiar cu o anume naivitate, nu de cinicii profitori ai evoluțiilor și involuțiilor de pe scena politică. Vorbesc de cei care iau de bune discursurile și argumentele politicienilor noștri; și care, impregnați de „adevărurile” livrate zilnic, ajung la ceartă și ruptură cu prietenii lor.
Pentru a suda fractura și a coase rana, este suficient să privim dintr-o perspectivă depasionalizată spectacolul politichiei românești. Tinerii politicieni din noua gardă nu sînt altfel decît predecesorii lor; și nici nu prezintă diferențe semnificative, de la un partid la altul. Ca și în cazul vechilor figuri, ei au o extrem de previzibilă împărțire a cîmpului. Orice eveniment care survine și orice întîmplare la care asistă(m) vor fi interpretate în funcție de culoarea ideologică a politicianului și de agenda partidului, platformei, asociației, grupului său. Dacă a plagiat, grosolan, unul de-al nostru, plagiatul nu există. El reprezintă numai o făcătură a lor, a dușmanilor politici care instrumentează totul. Dacă, invers, a plagiat unul de-al lor, acest subiect va fi tocat zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă. Furtul, hoția, frauda se colorează ideologic; și este înduioșător să vezi reacția fraudatorului la dezvăluirea fraudei sale. Totul e politizat, spune cu lacrimi în ochi omul a cărui singură meserie pe lumea asta este politica.
Realitatea factuală devine astfel un cub Rubik, cu care se face show în fața electoratului. Cel mai abil jucător devine președintele țării (numai Emil Constantinescu era „din alt film”), iar opozantul consecvent (Corneliu Coposu) va fi văzut ca o figură a rigidității. Intelectualul care nu se implică este vinovat fiindcă nu se implică. Intelectualul care se implică este vinovat pentru că se implică. În schimb, politicianul și comentatorul politic aflat în siajul lui beneficiază mai mereu de acest drept de a felia realitatea și a ți-o oferi gata mestecată. Tu știi întotdeauna mai puțin decît el. Și te înșeli mult mai des. Căci afirmînd azi ce a negat ieri (cu aceeași siguranță de sine), el îți poate oricînd cita un enunț al său convenabil pentru noul context.
Se poate fără politică și fără jucătorii ei? Evident, nu. Dar se poate, mă gîndesc, fără această absurdă încredere de sută la sută în niște profesioniști (ori, și mai rău, amatori) ai speculării contextului. Se poate privi tabloul cu mai mult spirit critic și cu acel discernămînt dovedit în spațiul reflecțiilor noastre „colaterale” politicului. Putem să apreciem un politician chiar dacă nu simpatizăm cu partidul lui; și putem evalua performanța în sine, indiferent de culoarea care i se dă.
Putem să nu ne certăm cu ochii injectați de propriul adevăr absolut, dacă unul este pro, altul e contra și al treilea se abține.