Psalm de post

Am lăsat oasele și sufletul afară.

Fiindcă oasele sînt o pomană prea grasă și

sufletul prinde rădăcini.

Cineva lîngă mine a tăcut – mîna

învelită într-o piele mai albă adunase pămînt.

Atunci cerul s-a făcut negru, apele, roșii.

Bodaproste! Bodaproste!

Poarta a scîrțîit de două ori – trebuia unsă.

Maie s-a întors în casă și m-a trezit:

Hai, mamă,

e tîrziu. Dumnezeu

nu așteaptă. Și chiar dacă

așteaptă, e rușine.

Ultima oară am mîncat împreună o plăcintă –

era senil săracul înger, săracul sfînt.

Mi-a venit să plîng și am mușcat adînc.

Adițu, mamă, îmi zicea, să ai grijă, mamă, de tine.

Și lîna se întorcea împotriva blîndeții.

*

Voi muri de foame în mintea mea. În mintea mea,

stomacul meu – o balenă, apusul

are forma blocurilor-turn.

Fără blocuri-turn, apusul

are forma unor șerpi aduși de burtă

și mintea nervos (și mintea nervos)

se despică, atinge un fel de cer. (un fel de cer)

*

Creierul meu (ca o păturică împrăștiată)

mirosind a motorină.

Iulă mirosind a motorină și Mărășești.

Biscuiții cu mere mirosind a motorină.

Peste noi s-a deschis o lumină

de neînchipuit și atunci toți

copiii au cîntat în cor

(setea era mai mare decît oala de compot

foamea era mai tare decît pîinea):

Nici o groapă nu e

mai adîncă.

Într-o păturică împrăștiată creierul

meu visează dragline și skrepere.

Mă întorc din cînd în cînd spre el

mirosind a motorină,

mă învelește, mă ia somnul

și atunci copiii mănîncă pe săturate

iar eu cînt: Nici o groapă

nu e mai adîncă.

*

Mîncarea de murături,

mîncarea de cartofi,

mîncarea de urzici, de spanac, de dragavei –

tu pune mînuțele aici, uite ce unghii ai.

E rușine, mamă.

Pînă la urmă dumnezeu

iartă tot, tot.