Proiecţie şi dezbatere „Touki Bouki“

Joi, 19 februarie 2015, la ora 19, în sala de cinema a UNATC va avea loc proiecţia filmului Touki Bouki, o producție senegaleză din 1973, regizată de Djibril Diop Mambety. Bianca Bănică și Theo Stancu vor rămîne ulterior proiecției la o discuție cu spectatorii.

Dacă un film reușește, la 40 și ceva de ani de la prima sa apariție, să nu își piardă calitatea subversivă, atunci el merită cel puțin o discuție, dacă nu chiar o analiză temeinică. Touki Bouki se desprinde de norma filmelor senegaleze ale anilor ’70 și glisează spre modernism, înlocuind cadrele lungi, peisagistice și narațiunea naturalistă cu multe tăieturi de montaj și inserții dramatice fanteziste. Combinația neobișnuită între elementele de neo-realism/culoare locală, montajul după tipar eisensteinian și cadrele ce duc cu gîndul la „Pierrot le Fou” (Noul Val Francez) transformă filmul lui Djibril Diop Mambety într-un experiment audio-vizual care aduce o lumină cu totul nouă asupra așa-numitei „experiențe cinematografice africane”.  

Doi tineri ale căror posibilități de alegere se rezumă la tribal sau colonial, visează la un paradis parizian cît mai îndepărtat de Dakar și cît mai apropiat de adevărata libertate. Mory și Anta își sacrifică simțul moral  și fac orice pentru a obține suma de bani necesară îmbarcării pe vaporul care îi va duce spre o altă lume. Care dintre iluzii este mai mare? Nici tradiționalismul și nici  alienarea Occidentului nu înseamnă obținerea libertății. Colonialismul pretinde, însă, că o oferă din plin. Filmul lasă deschise toate drumurile. Cu ușoare adaptări, problematica e valabilă și astăzi, atît pentru Senegal, cît și pentru orice alt caz care transformă libertatea într-o chestiune relativă.

Touki Bouki emană nostalgie pentru Senegalul pastoral de dinainte de colonizarea franceză contranstînd prin simbolistică și montaj cu formarea unei societăți industrializate, de masă, care nu face altceva decît să suprime și să controleze individul.  Simbolurile rămîn un important truc al regizorului care alege să folosească minimul de dialog și maximul de metaforă, alegorie, atît vizual, cît și sonor. Miticizarea prin obiecte tribale ce apar din cînd în cînd în cînd în cadru este deturnată de jazz modern sau de aerul sofisticat al unei Josephine Baker cîntînd „Paris, Paris”. Dimensiunea sonoră sugerează astfel imensa distanță dintre cele două lumi, civilizații, conturînd ferm mesajul politic al filmului.

Regizorul susține că Touki Bouki a fost conceput într-un moment de criză al vieții sale, motiv pentru care filmul a fost îndeplinirea dorinței sale de a arunca în aer mai multe chestiuni. Astfel, deși narațiunea inițială a filmului ar fi fost suficient de consistentă pentru a-l susține, Mambety alege să experimenteze estetic și să îmbine idei din cinema-ul politic sovietic cu încercări moderniste franceze ale anilor ’60, pe fundalul paletei autohtone africane. Jocul riscant cu normele nu se oprește aici, întrucît filmul nu se sfiește în a prezenta homosexualitatea. De asemenea, conține o scenă de sex a cărei construcție estetică poate rivaliza cu a multora devenite memorabile.