Proiecţie şi dezbatere „Dust in the wind“

Joi, 12 februarie 2015, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, rulează filmul Dust in the wind (Taiwan 1987, realizat de Hou Hsiao-hsien) în cadrul Cineclubului Film Menu. Filmul e subtitrat în limba engleză. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Sabina Balan și Alexandru Vizitiu.

Metafora din titlu, Dust in the Wind, este simetrică întregii structuri narative a filmului, revendicate din neorealismul italian (pe care aproape îl și citează, la un moment dat, prin furtul unei motociclete) – dacă povestea reală a protagonistului Wan se petrece în aproximativ cinci ani, cele aproape două ore de narațiune sunt exact ca particulele de praf din atmosferă, după ce artificiile au explodat: o colecție de momente scurte, „felii de viață” să le spunem, care, dacă nu ar fi fost puse în lumină, nu ar fi fost observate, reprezentative ca efecte ale unor acțiuni mai mari și nu ca elemente declanșatoare sau constitutive ale acțiunilor în sine. Astfel, întreg filmul e ca un nor de pulbere fără climax, care nu face decât să plutească în aer, până ce dispare din raza vizuală. Ceea ce, da, poate fi diametral opus narațiunii clasice și destul de greu de urmărit pentru un spectator obișnuit în aceste canoane, dar poate constitui de asemenea o formulă mult mai personală și existențialistă de storytelling.

Spun „personală” și pentru că filmul e bazat pe un episod real din viața scenaristului Wu Nien-Jen (scriitor și colaborator al regizorului): adolescența unui băiat taiwanez, care în ciuda limitărilor sale academice, reușește să-și câștige existența după terminarea liceului și să fie alături de prietena sa, Huei, cu care ar fi trebuit să se căsătorească după finalizarea termenului în armată. Pietrele de temelie ale acestui coming-of-age / bildungsroman /poveste a inițierii sunt feliile de viață organizate ca un puzzle cronologic, astfel încât fiecare secvență devine semnificant pentru cea anterioară, sau pentru o următoarea, dar aproape niciodată prin ea însăși – de exemplu: digresiunile bunicului, care acționează ca un personaj raisonneur, comentând evenimentele din jur cu o aură de ritual șamanic sau secvența în care acesta aprinde din greșeală o pocnitoare, într-o pană de curent, urmând să înțelegem apoi motivul pentru care bunicul păstra acele pocnitori. Acestei politici tematice, dominată de inserturi care își vor căpăta sensul ulterior, în conștiința spectatorului, i se adaugă o estetică a distanțării, prin cadre largi și lungi ca durată, statice, care să încadreze personajele în peisajul, de cele mai multe ori natural și acaparant, à la Antonioni.

În mod paradoxal, supus acestei atitudini tematice și stilistice mai mult contemplative decât participative, spectatorul nu rămâne un martor neimplicat, distant al poveștii, ci primește rolul de participant la intimitatea personajelor, prin simpla politică de alegere a momentelor. Spectatorul nu e o rudă îndepărtată căreia, la un moment dat, i se povestește istoria de la cap la coadă, trecând prin momentele cruciale ale istoriei, ci un fel de văr venit în vizită fix în momentele de criză, pe care personajele se simt obligate să-l care după ele, iar el se simte nevoit să ia parte la intimitățile lor, chiar dacă nu înțelege nimic pe moment, dar va înțelege mai apoi. Contrar acestei intimități văzute de la distanță, care dă impresia de imixtiune fără voie în viața personajelor, această abordare a audienței este, pe de o parte, mai democrată decât cea clasică, pentru că, deși invită spectatorul, lasă la latitudinea lui gradul de înțelegere și implicare în poveste, și nu forțează empatia cu un anume personaj sau anume eveniment, pe de altă parte, mai „personală” decât cea clasică, pentru că, deși nu ai acces la evenimentele principale, ai acces la impactul lor asupra personajelor și, implicit, la transformările lor.

Dust in the Wind este o cronică în stilul dramelor de familie ale lui Ozu, despre gustul dulce-amărui al unei prime povești de dragoste și a primelor crâmpeie de maturitate, foarte pictural fotografiată, în stilul culorilor de apă ale stampelor japoneze, în care încetinirea ritmului și aparenta liniaritate a acțiunii rimează cu o căutare metafizică a filmului asupra sensului existenței însuși.