Privind adevărul în față

22 septembrie 2020   Dileme on-line

M-am confruntat în ultimul an cu conștientizarea lipsei adevărului mult mai acut. Poate că în mine s-a produs o schimbare altfel decît pînă acum, dar a devenit o nevoie imperioasă fără de care nu mai vreau să trăiesc - să spun adevărul și să-l caut în cei din jur. Odată ce am început să mă aplec asupra necesității adevărului în mine și în relațiile din jur, lucrurile au căpătat claritate, iar eu am cîștigat libertatea.

Atunci cînd relațiile din preajma noastră, fie cele de familie, fie cele de prietenie, fie cele de la locul de muncă, orice fel de relație pe care o avem, inclusiv relația cu mediul în care trăim, relația cu noi înșine - de altfel fiind cea mai importantă -, le mimăm și le cosmetizăm, privind parțial realitatea, pe termen lung duce la insatisfacție și suferință, duce la lipsa autenticității, la frica de a fi tu însuți, menținînd starea de imaturitate, instalîndu-se insiduos și modificînd, în timp, sentimentele bune în unele de ură, de abuz care ne otrăvesc lumea interioară.

Adevărul reprezintă concordanța dintre ceea ce cunoaștem și lumea exterioară, conform definiției din dicționar, o oglindă fidelă, justă, a realității obiective în gîndirea noastră. Adevărul este subiectiv, după cum spunea Kierkegaard. Este una dintre valorile importante de a ne construi viața și pe care o căutăm pentru a ne ghida. Despre adevăr învățăm de mici. Un exemplu de adevăr evident este cum după noapte vine ziua și după zi vine noaptea, cum ziua este lumină iar noaptea este întuneric. Un adevăr obiectiv, fundamental, de necontestat, acceptat de toți.

La nivel psihologic, valorarea adevărului are sens de libertate, de stare de bine, de echilibru. Atunci cînd cunoaștem adevărul și ni-l însușim, adevărul oferă claritate, eliberare și înțelegere. Cînd înțelegem o situație, îi cunoaștem dinamica de funcționare, cînd justificăm un comportament, indiferent că nu este cel dorit de noi, adevărul are rol tămăduitor, terapeutic. Uneori adevărul este greu de privit, onestitatea avînd două tăișuri, una putînd fi cea de a pierde o relație în care ne aflăm, o relație bolnavă în care nu avem cum să ne mai însănătoșim, iar adevărul de a o privi așa cum este poate înseamna renunțarea la ea pentru a ne elibera. Însă în societatea noastră mesajul dublu sau dubla măsură este larg răspîndită, iar oamenii funcționează și trăiesc în această stare de confuzie psihologică. Sîntem învățați de mici să nu minți, dar în același timp primim mesajul ca anumite lucruri să nu le dezvăluim. Ne uităm la părinții noștri cum uneori mint deși nouă ne spun să nu o facem niciodată.

Există o măsură a adevărului, atunci cînd cineva te sună și se invită, iar tu prin omisiune sau evitare spui că încă nu ai ajuns acasă, aceasta este o formă a minciunii, dar este una benignă, ce poate fi adusă în viața noastră și poate fi chiar sănătoasă, atunci cînd tu ești obosit și nu ai niciun chef de a fi vizitat. Înseamnă a te proteja. Dar omiterea unui adevăr major cum ar fi infidelitatea, pierderea locului de muncă, acumularea unor datorii, o boală gravă cum ar fi alcoolismul unui membru al familiei, trădarea emoțională venită din partea cuiva apropiat, nu poate fi cosmetizată sau trecută cu vederea, deși unii oameni aflați în dezechilibru psihologic o vor face. Pe termen lung consecințele acestui comportament vor ieși la suprafață.

A spune adevărul implică ca unele relații pe care le avem să le pierdem și asta poate aduce după sine pierderea atașamentului, chiar dacă nu este un atașament sănătos, ci unul trunchiat, atașamentul este cel care țin o relație, care ne face să dorim proximitatea și conexiunea fizică și emoțională cu cei de lîngă noi. Gabor Mate scrie: „sîntem ființe dependente de relații de atașament, fie că sîntem sau nu conștienți de acest lucru.” Acesta-i un adevăr de necontestat și care ne implică în relațiile cu cei din jur și mediul. Adevărul ca valoare în relațiile noastre devine sensibil și poate implica pierderea unor relații atunci cînd ne confruntăm cu el.

Se face adesea confuzie între adevărul care ne face să funcționăm sănătos și adevărul care rănește și aduce durere. Adevărul brut spus cu duritate, cu dispreț, desconsiderare, care jignește și denigrează poate duce la ruptura și pierderea relației. Care-i adevărul bun care ne aduce creștere și bine în viața noastră? Cît putem spune adevărul și cît îl „cosmetizăm”? Cum de considerăm că a spune adevărul este o greșeală? Sînt mulți oameni care consideră că sinceritatea, adică a spune adevărul, nu este o calitate.

A spune adevărul, a putea fi onest cu tine însuți și cu cel din relație este o valoare înaltă moral. Diferența o face cum îl spunem. Dacă îl spunem cu blîndețe și cu intenția de a schimba lucruri care nu sînt funcționale atît la noi înșine, cît și în relația cu celălalt, el trebuie spus. Dacă o spunem cu intenția doar de a răni, doar de a deșerta sacul nostru emoțional fără a ne gîndi ce poate produce în celălalt, cred că se impune să ne privim pe noi înșine, să ne privim propriul adevăr pentru a analiza ce ne determină să o spunem în felul acesta.

Atunci cînd repetăm un comportament sau un tipar cognitiv care produce suferință înseamnă că nu ne-am învățat lecția. Goethe spunea că: „cei care nu au învățat nimic din lecțiile vechi de trei mii de ani trăiesc de pe o zi pe alta”. Ceea ce înseamnă că atunci cînd nu alegem adevărul vom repeta aceleași greșeli sau atunci cînd încercăm să spunem adevărul, iar cei din jur nu-l doresc, este tot un comportament care nouă ne va aduce suferință. Pentru sănătatea noastră psihică avem nevoie să știm să ne oprim atunci cînd adevărul nostru doare și nu depinde de noi ca schimbarea să se producă. Noi ne sîntem datori nouă înșine cu adevărul, pentru că aici putem produce schimbare, în sinele nostru. În ceilalți, noi nu putem interveni pentru a produce schimbarea, aceasta se poate produce doar cînd celălalt își dorește și primește adevărul. Dar avem misiunea, după cum spunea Socrate, de a-i ajuta pe oameni să găsească ideile corecte, care se nasc din adevărul interior al fiecăruia.

Adevărul trebuie să implice respectul, grija față de mine, pentru că atunci cînd aleg să-mi fiu onest înseamnă că-mi sînt fidel și că aleg să mă văd în întregul meu și nu doar parțial, să nu văd doar acea parte din mine care-mi hrănește vanitatea, să mă văd pe mine cu umbra mea, cu zona mea întunecată în care nutresc și sentimente de gelozie, de răutate, de invidie la adresa celorlalți. Nu există om perfect bun și care să aibă doar calități. Noi sîntem un Întreg format din toate acestea și nici un sentiment nu ne este străin, iar cel care declară că nu simte invidie, gelozie, răutate, denotă o lipsă de cunoaștere de sine și o stagnare într-o zonă internă în care nu se confruntă cu adevărul propriu. 

Uneori adevărul este adus la suprafață prin umor. Adevărul care apare îmbrăcat în haina umorului poate fi sub forma unor glume răutăcioase, ironii, prin care cel care îl folosește în forma aceasta comunică ceea ce gîndește, lucruri pe care în mod normal nu ar avea curajul să le spună. Așa poate apărea umorul agresiv care maschează niște adevăruri spuse într-un mod dureros care produc durere și suferință. Mai poate fi adus în atenție prin bîrfă. Bîrfa are rolul de a exprima într-un mod pasiv-agresiv ceea ce simțim față de cineva sau de o anumită situație. Iar atunci cînd adevărul este greu de tolerat, prin bîrfă ne construim un mecanism de conexiune cu altcineva, genul de atitudine cînd cineva iese din încăpere iar ceilalți rămași îl comentează pe cel plecat. Atacăm la ceilalți ceea ce nu ne place la noi. A te arăta rănit te pune în contact cu sensibilitatea ta, iar aceasta implică curajul de te simți vulnerabil și de a schimba ceva în urma conștientizării. Alteori adevărul poate aduce la suprafața conștiinței noastre rezistența instinctivă față de constrîngere, poate aduce procrastinarea, lenea, lipsa motivației gen „lucrurile oricum nu se schimbă”, insolență și sfidare, aici activînd un eu imatur, în opoziție cu lumea, o rezistență automată față de sentimentul de a fi presat în a te supune/a ține cont de rugămințile celuilalt.

În ultima carte a doctorului Sacks, în capitolul „Fluviul Conștiinței” îl citează pe psihologul american William James care a scris despre conștiință că: „pare să fie mereu continuă, fără fisură, ruptură, divizare, niciodată fărîmată în bucățele. Conținutul conștiinței poate să se schimbe în continuu, dar noi ne mișcăm lin de la un gînd la altul, de la o percepție la alta, fără întreruperi sau breșe”.  Și cum adevărul este definit ca fiind o percepție a ceea ce cunoaștem intrinsec și a lumii exterioare, extrinsec poate fi privit ca o stare a conștiinței care există în noi, același pentru toți, pe care-l recunoaștem universal în noi, dar și în ceilalți. Este transpus în realitate prin existența acestuia într-un mod metafizic, imuabil în fiecare dintre noi, doar că unii dintre noi sîntem dispuși în a-l privi în față, iar alții în a îl acoperi cît de tare pot, pentru că uneori confruntarea cu adevărul poate fi atît de dureroasă. Sînt oameni care întreaga viață și-o construiesc în jurul adevărului ca valoare supremă de ghidaj existențial, și alții care își construiesc cu o măiestrie demnă de cele mai înalte cursuri diplomatice, o viață în minciună, dar o minciună atît de frumos spusă încît poți cădea în această capcană încît să o confuzi cu opusul ei, adevărul.

Adevărul este una dintre valorile care te ajută să trăiești sănătos emoțional și psihic, care atunci cînd există între doi oameni, sau în tine însuți, aduce cunoaștere, înțelegere a faptelor și implicit eliberarea psihologică. Pentru a ne putea confrunta cu adevărul avem nevoie de mecansime de supraviețuire sănătoase, altfel menținem o stare de confuzie psihologică care  este profund dăunătoare și este una dintre cele mai pline de suferință. Cu cît ne confruntăm cu adevărul nostru interior și al relațiilor noastre, cu atît sîntem mai sănătoși și mai liberi. Cu cît alegem să acoperim și să disimulăm, cu atît menținem suferința care duce în confuzie și pe termen lung la îmbolnăvirea noastră. Iar în unele cazuri, la situații de viață de neconceput.

Adevărul înseamnă să pui limite, să te protejezi, să nu te prefaci că ești de acord, să admiți că nu te face să te simți bine situația respectivă, iar valoarea adevărului poate avea rol de partener al întregii noastre vieți.

Dacă venim dintr-o familie în care adevărul era băgat sub preș, iar în cultura noastră adevărul este mult ascuns cu multe eforturi, este nevoie să învățăm și putem învăța să trăim privind adevărul în față, altfel lipsa acestuia poate însemna abuz emoțional. Se poate ca făcînd o construcție într-atît de elaborioasă să nu mai fi capabil să distingi adevărul, dacă trăiești într-o societate care camuflează și manipulează adevărul permanent, te poți pierde în așa fel încît nu-l mai poți observa. Ajungem să percepem ca fiind adevăr ceea ce ni se livrează permanent, să ne lăsăm manipulați și să credem ce spun unii oameni abili și aflați în anumite poziții, avînd interesul de a-și păstra beneficiile - iar aici cel mai elocvent exemplu sînt oamenii aflați în politică care deși au avut puterea nu au făcut nimic pentru cei din jur, ci doar pentru propriile interse, iar acum aflîndu-se în campanie, reiau minciuni, promisiuni cum că vor face, trunchiind părți din adevăr într-un mod care să-i pună într-o lumină favorabilă. Un alt exemplu unde se poate observa ascunderea sau evitarea adevărului sînt relațiile pe care le avem.  Cu cît ne ferim de adevăr în relație, cu atît relația respectivă este una fragilă, fără satisfacție, care va alimenta frustrarea, durerea și sentimentul de neputință.

A ascunde adevărul în primul rînd față de tine înseamnă a alege să modifici în mod conștient o realitate. Sînt oameni care aleg conștient această modificare în urma unei traume suferite sau chiar a mai multor traume repetate, cum ar fi o relație abuzivă, tendința este de a activa ca mecanism de apărare modificarea realității pentru a putea supraviețui mediului și evenimentului traumatic. Dar sînt și oameni care își modifică parțial conștienți adevărul propriei vieți întrucît a privi adevărul în față înseamnă a te confrunta cu ceea ce este disfuncțional în propria viață, iar conștientizarea implică asumarea unor schimbări. Ori aici mulți dintre noi ne blocăm, întrucît frica de a produce schimbarea este mare, iar în metalul colectiv una dintre distorsiunile perpetuate este: „rău cu rău dar mai rău fără rău” sau „cine știe poate va fi mai rău, așa că mai bine nu schimb nimic ”, asta înseamnă la nivel psihologic împietrirea, înghețarea psihică. Atunci cînd nivelul stresului este unul crescut, mintea noastră poate dezvolta ca mecanism de apărarea fuga de situația care generează stresul crescut, împietrirea sau paralizia în fața situației sau confruntarea cu acesta. Fiecare alege să facă față unei situații, iar uneori nu-i o alegere conștientă, voită, ci în funcție de structura psihică cu care a fost înzestrat, după cum și-a format-o în mediul de proveniență al copilăriei.

Atunci cînd nu-i poți face față adevărului propriu mulți oameni caută o formă de anesteziere emoțională prin dezvoltarea unor dependențe cum ar fi: dependența de alcool, droguri, shopping, munca - fuga de a trăi viața interioară, operații estetice - fuga de adevărul ireversibil al trecerii timpului și apusul frumuseții și de cea mai importantă fugă a noastră: fuga de moarte.

La nivelul creierului nostru stresul adus de o confruntare cu noi înșine sau cu altcineva, în numele adevărului sau a evidenței, produce o furtună în chimia creierului ca răspuns la agresiune resimțită din mediu, iar pentru a auto-regla această furtună chimică este necesar ca creierul nostru primar/reptilian, cum mai este numit, și care este răspunzător cu supraviețuirea noastră, cu controlul furiei, cu sistemul respirator, cardiovascular și temperatura corpului, să se autoregleze cu neocortexul, creierul responsabil de gîndire, de inteligența emoțională și de motivație. Ca neurotransmițătorii precum serotonina, norepinefrina și dopamina care sînt esențiali pentru stabilitatea noastră psihică să fie așezați în funcționalitate este necesar ca nivelul stresului de zi cu zi, iar în contextul acestui text, al adevărului din viața noastră, să nu fie unul crescut, altfel creierul nostru suferă la propriu. Așadar, a căuta adevărul care aduce eliberarea înseamnă vindecarea noastră nu numai la nivel psihologic, dar și la nivelul chimiei creierului. Adevărul este o necesitate psihică și fizică. Transcende de la valoare morală înaltă, la valoare a sănătății noastre fiziologice.   

Nimeni nu trebuie condamnat pentru cît adevăr alege în propria viață și pentru felul în care îi face față. Deși poate aduce suferință într-o primă instanță, adevărul are, pe termen lung, beneficii mari: înțelegere, conștientizare, eliberare, implicit o calitate crescută a vieții noastre interioare. Odată ce începi a spune adevărul, chiar dacă la început acest lucru poate provoca durere, nu te vei mai putea opri. Devine eliberator, cu efect de catharsis. Sentimentele de seninătate și de ușurare pe care le aduce sînt cele pe care le căutăm, cele care ne dau starea de bine. Cînd o găsim, știm că sîntem unde trebuie să fim și că facem ceea ce trebuie să facem.

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală.

Foto: flickr.com

Mai multe