Privighetoarea şi trandafirul
Noul audiobook, apărut la Humanitas Multimedia, Privighetoarea şi trandafirul conţine trei povestiri de Oscar Wilde în traducerea lui Marius Chivu şi în lectura lui Marius Manole.
Deasupra oraşului, sus, pe o coloană înaltă se ridica statuia Prinţului Fericit. Corpul lui era acoperit cu fine foiţe de aur, în loc de ochi luminau două safire, iar un rubin mare şi roşu strălucea pe mînerul sabiei.
Era foarte admirat. “Este la fel de frumos ca o giruetă", remarcase un consilier de la Primărie, care voia să fie recunoscut pentru gusturile sale artistice. "Dar nu la fel de folositor", adăugase, de teamă să nu fie luat drept un om puţin pragmatic, ceea ce el chiar nu era.
“De ce nu poţi fi ca Prinţul Fericit?”, şi-a întrebat o mamă sensibilă băieţelul care voia şi luna de pe cer. “Prinţul Fericit nu visează să aibă nimic.”
“Mă bucur că există în lume şi cineva fericit”, a bombănit un bărbat trist, contemplînd minunata statuie.
“Arată exact ca un înger”, au spus copiii de la orfelinat pe cînd ieşeau din catedrală purtînd pelerinele stacojii şi şorţuleţele lor albe.
“De unde ştiţi voi cum arată un înger?”, i-a întrebat profesorul de matematică. “N-aţi văzut niciodată unul.”
“A! Dar am văzut: în visele noastre”, i-au răspuns copiii, dar profesorul de matematică s-a încruntat şi i-a privit foarte sever, deoarece nu era de acord cu copiii care visau.
Într-o noapte, pe deasupra oraşului a zburat un Rîndunel. Prietenii lui plecaseră spre Egipt cu şase săptămîni înainte, dar el rămăsese în urmă din cauză că se îndrăgostise de cea mai frumoasă Trestie. O întîlnise la începutul primăverii, pe cînd zbura în josul rîului urmărind o molie mare şi galbenă, şi fusese aşa de atras de talia ei subţire, încît s-a oprit să-i vorbească.
“Să te iubesc?”, a întrebat Rîndunelul, căruia îi plăcea să fie foarte direct, iar Trestia a făcut o plecăciune adîncă. Atunci a zburat în cerc în jurul ei, atingînd apa cu aripile şi făcînd unde argintii. Aşa curta el şi treaba asta a durat toată vara.
“Este o afecţiune ridicolă”, au ciripit ceilalţi Rîndunei. “Nu are bani deloc şi are mult prea multe rude”. Aşa şi era: rîul se arăta plin de trestii. Apoi, cînd a venit toamna, au zburat cu toţii.
După plecarea lor, Rîndunelul s-a simţit singur şi a început să se plictisească şi de iubita lui. “Nu face conversaţie”, spunea el. “Şi mă tem că e o cochetă, pentru că tot timpul flirtează cu vîntul.” Şi, într-adevăr, de cîte ori bătea vîntul, Trestia făcea cele mai graţioase plecăciuni. “Admit că e domestică” a continuat el, “dar mie îmi place să călătoresc, în consecinţă şi soţiei mele ar trebui să-i placă.”
“Ai pleca cu mine?”, a întrebat-o într-un final, dar Trestia şi-a scuturat capul. Era prea ataşată de casa ei.
“Te-ai jucat cu mine”, i-a strigat Rîndunelul. “Plec spre Piramide. Rămas-bun!” i-a spus şi a zburat.
A zburat toată ziua şi, pe seară, a ajuns în oraş. “Oare unde să mă adăpostesc?”, s-a întrebat el. “Sper că oraşul s-a pregătit.”
Apoi a văzut statuia de pe coloana cea înaltă.
“Voi rămîne aici” şi-a spus. “E o poziţie bună, la aer curat.” Aşa că s-a aşezat chiar între picioarele Prinţului Fericit.
“Am un dormitor de aur” şi-a zis privind în jur şi pregătindu-se de somn, dar, exact cînd să-şi vîre capul sub aripă, o picătură mare de apă a căzut pe el. “Curios”, a spus, “nici un singur nor nu e pe cer, stelele se văd clar şi luminos, dar, totuşi, plouă. Clima din nordul Europei e groaznică. Trestiei îi plăcea ploaia, dar era numai o dovadă de egoism.”
Apoi a mai căzut o picătură.
“Care mai e rostul statuii, dacă nu te fereşte de ploaie?” a spus. “Trebuie să-mi găsesc un horn bun”, şi era gata să-şi ia zborul.
Dar înainte să-şi desfacă aripile, o a treia picătură a căzut şi cînd s-a uitat în sus a văzut - ah, ce a văzut?
Ochii Prinţului Fericit erau plini de lacrimi şi lacrimi i se scurgeau de pe obrajii de aur. Chipul lui era atît de frumos în lumina lunii, încît Rîndunelului i s-a făcut milă.
“Cine eşti?” a întrebat el.
“Eu sînt Prinţul Fericit.”
“Atunci de ce plîngi?” a mai întrebat Rîndunelul. “M-ai cam udat...” (fragment din povestirea "Prinţul fericit")
"Mi-a spus că dansează cu mine dacă îi aduc trandafiri roşii - s-a plîns tînărul Student -, dar în toată grădina mea nu există nici un trandafir roşu.”
Din cuibul ei construit în stejarul de ostrov, Privighetoarea l-a auzit, l-a privit printre frunze şi s-a mirat.
„Nici un trandafir roşu în toată grădina mea!” repeta el şi frumoşii lui ochi i se umpleau de lacrimi. „Ah, de ce lucruri mici depinde fericirea! Am citit tot ce au scris oamenii înţelepţi, deţin toate secretele filosofiei şi, totuşi, lipsa unui trandafir roşu mi-a distrus viaţa.”
“Iată, în sfîrşit, un iubit adevărat!" a spus Privighetoarea. "Noapte după noapte am cîntat pentru el, deşi nu îl cunoşteam; noapte după noapte i-am spus povestea stelelor şi abia acum îl văd. Are părul negru ca mugurul de zambilă şi buzele roşii precum trandafirul pe care şi-l doreşte; dar pasiunea i-a făcut faţa albă ca fildeşul, iar nefericirea i-a lăsat o urmă deasupra sprîncenei.
“Prinţul dă un bal mîine noapte - a şoptit tînărul Student - şi iubita mea va fi printre invitaţi. Dacă îi aduc un trandafir roşu va dansa cu mine pînă la răsărit. Dacă îi aduc un trandafir roşu o voi ţine în braţe, ea îşi va lăsa capul pe umărul meu şi mîna ei se va închide în mîna mea. Dar nu am nici un trandafir roşu în grădină, aşa că voi sta singur şi ea va trece pe lîngă mine. Nu-mi va da atenţie şi inima mea se va frînge.”
„Iată, într-adevăr, un iubit adevărat!" a spus Privighetoarea. "Ce suferă el, eu cînt, ce mie îmi aduce bucurie, pe el îl întristează. Iubirea este, cu siguranţă, un lucru minunat. E mai preţioasă decît smaraldele şi mai scumpă decît finele opale. Perlele şi rodiile nu o pot cumpăra şi nici nu poate fi dusă la piaţă. Nu poate fi cumpărată de la negustori, nici nu poate fi cîntărită cu balanţa pentru a i se pune preţul în aur.”
„Muzicienii vor sta în galeria lor - a spus tînărul Student - şi vor cînta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa pe sunet de harpă şi vioară. Va dansa aşa de încet că picioarele ei nu îi vor atinge pămîntul, iar curtenii în veştmintele lor viu colorate se vor aduna în jurul ei. Dar cu mine nu va dansa, pentru că nu am un trandafir roşu să-i aduc...” Şi studentul se arunca pe iarbă, îşi îngropa faţa în mîini şi plîngea.
„De ce plînge?”, a întrebat micuţa Şopîrlă Verde, cînd a trecut în fugă pe lîngă el, cu coada în aer.
„Chiar, de ce?”, a spus Fluturele care bătea din aripi pe o rază de soare.
„Chiar, de ce?”, a şoptit o Margaretă înspre vecinul ei, cu o voce moale şi joasă.
„Plînge după un trandafir roşu”, a spus Privighetoarea.
„După un trandafir roşu?" au strigat ei. "Ce ridicol!” Şi micuţa Sopîrlă, care era destul de cinică în felul ei, a rîs de-a binelea.
Dar Privighetoarea înţelegea secretul suferinţei Studentului şi tăcea pe ramurile salcîmului gîndindu-se la misterul Dragostei.
Deodată şi-a întins aripile şi s-a avîntat în aer. A trecut peste crîng ca o umbră şi tot ca o umbră a zburat şi peste grădină... (fragment din povestirea "Privighetoarea şi trandafirul")
În fiecare după-amiază, cînd se-ntorceau de la şcoală, copiii mergeau să se joace în grădina Uriaşului. Era o grădină mare şi frumoasă, cu iarbă verde şi moale. Ici şi colo, prin iarbă, se găseau flori minunate ca stelele şi doisprezece caişi care vara făceau boboci delicaţi, roz şi albi, iar toamna se umpleau de fructe. Păsările se opreau în copaci şi cîntau atît de dulce, încît copii adesea se opreau din joacă şi le ascultau. „Ce fericiţi sîntem aici!” îşi spuneau unul altuia.
Într-o zi, Uriaşul s-a întors. Fusese în vizită la prietenul lui, căpcăunul din Cornwall, unde rămăsese vreme de şapte ani. După aceşti ani în care i-a spus tot ce avea să-i spună, căci conversaţia îi era destul de limitată, s-a hotărît să se întoarcă la propriul castel. Cînd a venit, a văzut copii jucîndu-se în grădină.
"Ce faceţi voi aici?” a urlat el cu o voce aspră şi copiii au fugit.
“Grădina mea este grădina mea!” a spus Uriaşul. “Oricine poate înţelege asta şi nu voi lăsa pe nimeni să se joace aici, în afară de mine.” Aşa că a construit un gard înalt de jur împrejurul grădinii şi a pus şi o plăcuţă.
INTRUŞII VOR FI PEDEPSIŢI
Era un Uriaş foarte egoist.
Sărmanii copii nu mai aveau unde să se joace. Au încercat să se joace la marginea drumului, dar drumul era foarte prăfuit, plin de pietre mari şi nu le plăcea. Cînd se terminau orele, se plimbau de-a lungul zidului înalt şi vorbeau despre frumoasa grădină dinăuntru. “Ce fericiţi eram acolo” îşi spuneau unul altuia.
Apoi a venit primăvara, copacii înfloriseră peste tot şi păsărelele cîntau. Numai în grădina Uriaşului rămăsese iarnă. Păsările nu voiau să cînte acolo pentru că nu erau copii, iar copacii uitaseră să înflorească. O floare frumoasă şi-a scos la un moment dat capul din iarbă, dar, cînd a văzut plăcuţa, i-a fost atît de milă de copii, încît s-a retras în pămînt şi s-a culcat la loc. Singurii mulţumiţi erau Zăpada şi Gerul. “Primăvara a uitat de grădina asta”, spuneau ei, “aşa că vom locui aici tot anul.” Zăpada acoperea iarba cu mantaua ei grea şi albă, iar Gerul picta toţi copacii în argintiu. Apoi l-au invitat şi pe Vîntul de Nord să stea cu ei, iar acesta a venit. Era învelit în blănuri, vuia toată ziua prin grădină şi dădea jos hornurile. “Ce loc încîntător”, a spus, “trebuie să o invit şi Grindină”. Aşa că a venit şi Grindina. În fiecare zi huruia pe acoperişul castelului, pînă a rupt mai toate tăbliţele, apoi s-a dat de-a dura prin grădină cît de repede putea. Era îmbrăcată în gri şi avea răsuflarea de gheaţă.
“Nu înţeleg de ce întîrzie Primăvara atîta”, se întreba Uriaşul egoist, stînd la fereastră şi uitîndu-se la grădina-i albă şi rece. “Sper să se schimbe vremea.”
Dar primăvara n-a venit, şi nici Vara. Toamna a dat fructe aurii tuturor grădinilor, mai puţin grădinii Uriaşului. “Este prea egoist ”, a spus Toamna. Numai Iarna stătea acolo, iar Vîntul de Nord şi Grindina şi Gerul dansau printre copaci. Într-o dimineaţă, pe cînd stătea treaz în pat, Uriaşul a auzit o muzică minunată. Îi suna aşa dulce, încît s-a gîndit că trebuie să treacă pe drum muzicienii Regelui. În faţa ferestrei sale, era doar un cînepar, dar trecuse atîta timp de cînd nu mai auzise o pasăre cîntîndu-i în grădină, încît i s-a părut cea mai minunată muzică din lume. Apoi Grindina s-a oprit din dansul ei, Vîntul de Nord s-a oprit şi el din vuit, iar un parfum delicios s-a strecurat înăuntru prin canaturile ferestrei. “Cred că a venit Primăvara, în sfîrşit!” a exclamat Uriaşul şi a sărit din pat să se uite afară.
Ce a văzut?... (fragment din povestirea "Uriaşul egoist")
Mai multe despre audiobook-ul Privighetoarea şi trandafirul aici.