Primul, Al doilea şi Numărul 1 mondial

8 februarie 2012   Dileme on-line

Irinei mele

"If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with Kings—nor lose the common touch,
If neither foes nor loving friends can hurt you,
If all men count with you, but none too much:
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds’ worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that’s in it,
And—which is more—you’ll be a Man, my son!"


"If", Rudyard Kipling (poem reprodus pe zidul arenei centrale de la Wimbledon)

Finala Openului australian, spectaculoasă, dramatică şi crîncenă, a fost o reconfirmare a splendorii tenisului. O nouă atestare a complexităţii acestui sport care cere adevăraţilor campioni o rezistenţă fizică şi-o putere mentală ieşite din comun. O altă certificare de cinci stele pe care Tenisul o primeşte de la Ghidul celor mai minunate şi fair-play sporturi din lume şi pe care o postează cu mîndrie în vitrina cu trofee a site-ului său oficial.

În plus, finala maraton de duminică poate fi privită şi ca o nouă probă că tenisul contemporan este dominat la vîrf de trei mari campioni care-şi revendică, succesiv, supremaţia, şi care au încapsulat spuma spectacolului din tenis  în minunata şi autoritara treime pe care o compun.

Primul dintre ei e întruchiparea curajului. Curajul extras din gena unui neam balcanic care, în timp ce unii vecini de-ai săi erau apăsaţi de resemnare sau, alţii, de rigorile siestei, s-a preocupat să-şi scrie istoria fervent, cu dîrzenie. Curajul de a sfida campionii campionilor şi de-a-şi izbi cu pumnul pectoralul stang ca-n haka războinică neo-zeelandeză, zicîndu-le din priviri că vremea lor a trecut şi că-i va învinge. Îndrazneala de-a juca cu un pas în interiorul terenului, pas mic pentru el, pas mare pentru tenis. Dîrzenia cu care a cîştigat finala de duminică şi care l-a ajutat ca, după un schimb de mingi fără sfîrşit ce l-a azvîrlit la pămînt, să se ridice din craterele lăsate de obuzele adversarului şi să-l privească-n ochi, cu pumnu’-n pectoralul stîng. Tupeul cu care, în faţa unei mingi decisive, grele, împovărătoare şi distrugătoare de nervi, el îndrăzneşte s-o desfidă cu un răspuns impecabil, aşa-ceva-nu-există, touché. El, rebelul promotor şi preşedinte al noii mişcări occupy tennis:  Nole Djokovic.

Numărul doi e expresia forţei.  De mic copil a avut tăria să renunţe la seducţiile vîrstei şi să-şi investească viaţa-n tenis. A avut puterea ca, în fragedă adolescenţă, după un necaz care-i punea sub semnul întrebării cariera-viaţă, să creadă în miracolul revenirii. Iar revenirea a fost şi-a stat în forţă. Şi-n spirit de fair-play. Graţie acestor atuuri, la 17 ani, ajungea să-l învingă într-un meci oficial pe cel mai bun de atunci, cu zece ani mai în vîrstă şi căruia, în momentul strîngerii de mînă de la finalul meciului, a avut doar tăria să-i şoptească, timid, „Perdóname, Carlos”. Iar după aceea, puterea lui fizică şi mentală a uimit şi-a dominat lumea tenisului. El este acela care, forţînd limitele fizice ale rotirii braţului, a inventat o nouă lovitură, un nou tip de banderilla cu care matadorul şi-a îngenuncheat, rînd pe rînd, adversarii. El, Hercule al tenisului contemporan, Rafa Nadal.

În fine, al treilea pe listă e în tenis întruchiparea harului. El a fost alesul şi lui i-a fost predestinată misiunea de a redefini jocul într-un limbaj al naturaleţei, fineţei şi eleganţei. Hărăzit să fie superlativul absolut al tuturor timpurilor, el a reproiectat loviturile cu talent inegalabil şi a redesenat geometria lor într-o manieră care-ţi dă convingerea că  progresul viitor este, în acest sport, imposibil. Prin el, tenisul a urcat pe Everest. Dacă vreţi un tenis şi mai seducător, inventaţi munţi mai înalţi…

Nu, el n-a jucat în meciul de duminică.  Dar a fost prezent în acea finală ca expresie a regretului colectiv al absenţei sale. A certitudinii că în orice spectacol de gală a tenisului mondial, prezenţa lui e imanentă.

El, al treilea de pe listă, Numărul 1, Zeus.

Mai multe