Primele zile

13 februarie 2012   Dileme on-line

A 62-a ediție a Berlinalei a început cu o combinație de mondenitate și film de autor și cu o bizarerie. O megavedetă debutează ca autor. Angelina Jolie și-a adus la Berlin primul lungmetraj de ficțiune, In the Land of Blood and Honey, prezentat în secțiunea Berlinale Special. Nominalizat la Globurile de Aur pentru cel mai bun străin, filmul Angelinei e o poveste de dragoste și de război. Dragostea dintre o bosniacă și un sîrb, Ajla și Danijel, a căror relație se înfiripă tocmai cînd izbucnește conflictul sîrbo-bosniac. Relația lor e ruptă brutal de război, cei doi pomenindu-se în tabere opuse. N-am apucat să-l văd, vizionările s-au epuizat în primele două zile de Berlinală, dar impresiile din jur par convergente: bosniacii sînt cu toții niște îngeri și sîrbii sînt în unanimitate monstruoși. Replica îndelung comentată a filmului e șoapta lui Danijel la urechea Ajlei: „ce păcat că nu te-ai născut sîrboaică”. A reușit să-i înfurie pe spectatori și să-i facă pe critici să se scarpine miraţi. Bizareria vine din Market, unde au venit reprezentanții studiourile Shochiku ca să prezinte proiectul unui remake la Tokyo Story. Titlul propus este Tokyo Kazoku („familie din Tokyo”) și își doresc să funcționeze ca un omagiu adus marelui cineast Yasujiro Ozu. E greu de crezut că va reuși, cinema-ul japonez e cu foarte puține, dar notabile excepții (Tokyo Sonata și Kytapira/ Caterpillar, Ursul de Argint de anul trecut, de exemplu), într-o stare deplorabilă.


Tot în Berlinale Special este proiectat filmul regizorului Barnaby Southcombe, fiul actriței Charlotte Rampling, I, Anna, un thriller noir centrat în jurul unei crime. Ancheta se desfășoara din perspectiva unei femme fatale care se îndrăgostește de detectivul care conduce investigația. Partea glamour e că Charlotte Rampling e femme fatale cu pricina. Numai că fascinația și adorația fiului regizor pentru mama divă nu e suficientă și Rampling în rol, la 66 de ani, i-a cam făcut pe cei care au văzut filmul să strîmbe din nas.

Proiecția de ieri din Competiție, a filmului regizorului german Christian Petzold, Barbara, a fost o adevărată revelație. Localizat în RDG în 1978, filmul spune povestea unei femei care depune o cerere la guvern de a emigra în Germania Vest și asta îi atrage persecuție și urmărire continuă din partea securității. Barbara e medic pediatru și, ca pedeapsă pentru trădare, e mutată la un spital de provincie. Aici îl întîlnește pe noul ei șef, medic chirurg, un tînăr doctor care pare să o placă din prima. André e un medic cu interese de cercetător, pe care, se pare, un caz de malpraxis l-a izolat la micul spital, retezîndu-i toate ambițiile. El încearcă din răsputeri să se apropie de ea, dar Barbara descoperă fisuri în povestea lui. André are relații destul de strînse cu securistul care o supraveghează. Poate că totul e doar încă o metodă a Stasi de a o ține sub strictă supraveghere. Iubitul Barbarei din Germania Federală o vizitează pe ascuns, în pădure sau la motel, îi aduce țigări, ciorapi, bani și îi organizează evadarea în afară. Stasi o vizitează continuu, o hărțuiește, o percheziționează, îi verifică vaginul de spermă. Barbara, interpretată de superba Nina Hoss, actrița fetiș a lui Petzold, fumează compulsiv, își ascunde hăituită banii sub o piatră pe un drum pustiu, refuză orice comunicare sufletească cu colegii. Se animă doar atunci cînd își îngrijește pacienții. Iubitul Barbarei îi mărturisește cu idealism că ar vrea să se mute cu ea, ar fi fericit să locuiască cu ea în RDG. Ea îl refuză scurt, cu o întrebare: „Aici, fericit?” Poate că Barbara e cel mai bun film despre comunism făcut pînă acum. Dă cu grație peste gură tuturor celor care spun că s-au făcut prea multe filme despre asta.

E unul dintre acele filme destul de rare care reușesc, dincolo de premiza seducătoare, să livreze totul. Un thriller care pornește încet și ajunge să te învăluie sufocant, imprimîndu-ți în conștiință fiecare personaj. Prin comparație arată unde greșesc de obicei celelalte filme despre comunism. Pentru că nu se pot desprinde de demonizarea epocii, de auto-compătimire și resentimente. Prea puține se preocupă de incredibilul paradox al societății comuniste. Ambiguitatea ei, amestecul indescriptibil de rău abisal și bine înduioșător, sadism și tandrețe, aviditate mercenară și sacrifiu veritabil. Și  mai e și natura opoziției comunism-capitalist. Adică o lume în care nu există adevăr versus o lume complet mistificată. Personajele lui Petzold sînt paranoice și în același timp iubesc, se trădează și se susțin în moduri greu de înțeles pentru cei care n-au trăit într-o astfel de societate. Alegerea Barbarei între a fugi în Occident și a rămîne alături de medicul ce pare că o adoră fără să o cunoască de fapt, generează o meditație: care sînt alegerile corecte într-o lume fără repere? Pe ce se sprijină conștiința? Barbara trebuie să facă o alegere care îi va dicta întreaga viață și genericul de final deschide în mintea spectatorului infinite speculații asupra urmărilor ei. Filmul lui Petzold e de o finețe perfectă, reușește să ajungă la esențe: comunismul e o societate în care oamenii nu își pot pune viața într-un context moral clar. Nu îl preocupă dialectica, urmărește toate nuanțele pe care le capătă caracterul unei națiuni în comunism. Poate puține regimuri impun o creionare mai subtilă.

Headshot, al autorului tailandez Pen-Ek Ratanaruang, finalizat anul trecut și absent în mod suspect de la Cannes și de la alte festivaluri notabile, a avut prima proiecție ieri cu o sală plină pînă la refuz. Am stat sub ecran, în primul rînd, și asta a adăugat un plus de vertij elementului exotic al filmului: personajul principal e un fost polițist ajuns ucigaș plătit, care dă greș într-o misiune și e împușcat în cap. Scapă cu viață, dar ajunge să vadă totul cu susul în jos. Ratanaruang filmează superb și își alege, ca de obicei, actori de o frumusețe sculpturală pe care nu se mai satură să îi pozeze. Filmul geme de violență care erupe de fiecare dată brusc, în mijlocul cîte unui prim plan. Dar povestea e de-a dreptul ridicolă, complet lipsită de miză. Filmul începe vînos, personajul polițistului, Tul (Jayanama Nopachai), e o splendoare pe care o aștepți să se pună în acțiune, însă nu face decît să ajungă un perdant plîngăcios, mereu pe fugă, speriat de toți. Ratanaruang îl împușcă de două ori în cap. În jurul lui Tul se strînge ca o plasă o conspirație pe cît de amenințătoare pe atît de rizibilă. Cu decolteuri în prim plan, călugări budiști și mafioți cu cicatrici terifiante care scriu pe întuneric. E inacceptabil că Ratanaruang, autorul diafanului Last Life in the Universe, semnează acest scenariu, o pojghiță pentru un fetiș pentru imagine. La final, prin gura personajului lui, ne trîntește și o filozofie a percepției de aproape, a atenției la detalii.

Nimănui nu-i prea pasă.

Laura Popescu este critic de film.

Foto: Ken Regan © 2011 GK Films

Mai multe