Primele 3 zile - o veselie spumoasă

Cum stau la Berlin de cîțiva ani buni, am un reflex nou - în februarie, cînd apar oamenii cu ecusoane atîrnate la gît și vorbind tot felul de limbi, știu că vine primăvara. E un fel de mărțișor: începe Berlinala. Ce mai contează că frigul mai ține încă două luni cînd dai nas în nas pe stradă cu Bill Murray și mergi la film pășind pe covoare roșii pe sub reflectoare?

Am avut pînă acum toate variantele de festival: exagerat (primul, cu peste 30 de filme în 10 zile, nici nu vreau să mă gîndesc cîte ore la cozi a însemnat asta), minimalist (un singur film, din întîmplare cîștigătorul - Poziția copilului anul trecut), pretențios / arogant (doar filmele din Retrospectivă, de ce să mă deranjez pentru altceva?), norocos (cînd ai impresia că pierzi aproape tot, nu reușești să prinzi bilete la nimic și la final constați că ai văzut și făcut tot ce-ți doreai) și cum-o-fi-să-fie (majoritatea). Cum merg ca "amator", n-apuc să văd prea multe filme. Dar asta nici nu-i așa de important, oricum majoritatea ajung în cinematografe în lunile următoare. Importantă e veselia spumoasă care se lasă brusc peste oraș timp de zece zile, conversațiile care sînt doar despre ce filme ai văzut și cum a fost, cît de frumos e actorul X de aproape sau cît de mult umor a avut regizorul Y la conferința de presă pe care ai văzut-o cît stăteai la coadă la bilete. Și cafelele / prînzurile / cinele / berile cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut de mult. Și toată lumea din metrou care citește programul Berlinalei. Și faptul că poți să dai nas în nas pe stradă cu Bill Murray.

Festivalul începe întotdeauna joi seară cu ceremonia (și filmul) de deschidere iar vinerea e prima zi plină. Biletele încep să se vîndă luni dimineață. Uneori se doarme în fața caselor de bilete. Anul ăsta a fost destul de greu - am ajuns acolo la 07:45 (ceea ce pentru mine e cu noaptea-n cap) și am dat de oameni în saci de dormit întinși pe podeaua mall-ului în care e casa de bilete, de alții cu scaune pliante care erau deja la a doua cafea și citiseră tot ziarul, de alții ca mine, ajunși cam tîrziu și încercînd să se orienteze spre coada cea mai scurtă (sînt patru). Toată lumea e agitată, se dezbate, fiecare are cîte un tabel cu filmele pe care vrea să le vadă, data cînd se pun în vînzare biletele, numărul filmului (pe care trebuie să-l spui la casă cînd ceri bilet), emoții (prindem sau nu prindem bilet? trebuia să venim mai devreme). Alții, care au făcut deja toate astea fiindcă au venit devreme, au trecut la știrile zilei, serialul de aseară și starea vremii. Între timp s-au trezit și oamenii din saci, niște băieți și-au luat bere (e deja 9, merge), apare o fată de la Süddeutsche Zeitung care ne dă ziare, cineva de la radio masoară coada cu o ruletă (și coada îl fluieră), altcineva face interviuri (una dintre întrebări e "ce faceți dacă se bagă cineva în față?" și toată lumea se miră și protestează, nu există, aici vin oameni educați), sus sînt niște fotografi care ne fac poze. Ecranele de deasupra ghișeelor s-au aprins și apar numele filmelor cu un pătrățel verde alături (semn că se vînd și că mai sînt bilete).

La 10 cînd se deschid casele lumea tace brusc. Ne ridicăm din cînd în cînd pe vîrfuri să vedem dacă filmele noastre au încă pătrățelul verde, uneori se aud oftaturi, te uiți cu jind la coada de alături care se mișcă mai repede, e un fel de panică generală, nu mai întreabă nimeni pentru ce stai mîine la coadă, întreabă dacă ai pierdut ceva. Și cam asta va fi povestea în fiecare dimineață timp de vreo 10 zile de acum înainte. Nimeni nu riscă să cumpere bilete online, dacă vrei neapărat să vezi un film e clar că trebuie să stai la coadă. După cîteva zile începi să-i cunoști pe ceilalți matinali, schimbi impresii, știi la ce coadă trebuie să te așezi ca să meargă mai repede, cumperi cafea pentru vecinul de rînd și îți lași ghiozdanul în grija unor necunoscuți cît dai o fugă vizavi după apă. Uneori mai ai noroc și faci schimb de bilete. Alteori îi spui celui din față ce filme vrei să vezi, își dă seama că-l interesează și pe el unul și cumpără ultimele două bilete de sub nasul tău.

Și așa s-a făcut joi. Prima mea ceremonie de deschidere. N-am vrut niciodată să merg, m-a îngrozit mereu coada cumplită pentru bilete. Anul ăsta însă, din motiv de mare atașament emoțional față de filmul din deschidere (The Grand Budapest Hotel al lui Wes Anderson, filmat la doi pași de Berlin primăvara trecută) a trebuit să merg. Ceremonia e la Berlinale Palast unde nu are voie publicul. Acolo e și covorul roșu, acolo sînt fanii care țipă, fotografii și toate televiziunile pămîntului. Un pic mai departe, la Friedrichstadt Palast (care în restul anului e cabaret), e ceremonia publicului - vezi gala proiectată cu o oră întîrziere și filmul. Fără regizor și actori, că ei sînt dincolo. Dar atmosfera e cam la fel, lumea se îmbracă frumos, sînt chiar și cîțiva fotografi.

Cum pe drum spre Palast-ul meu treceam pe lîngă celălalt, m-am gîndit să ocolesc un pic și să văd și eu cum e cu covorul roșu. Și am ajuns odată cu actorii din The Grand Budapest Hotel - Bill Murray cu pană la pălărie a coborît din mașină cu un pahar de Martini (care avea în el ceva "sec și limpede", după cum a explicat mai tîrziu), l-a dat pe gît și a fugit spre fanii care cereau autografe unde a pupat-o pe prima fată de care a dat. Tilda Swinton fiind Tilda Swinton (deși mai tîrziu, în timpul galei, i-a zis prezentatoarei că nu e Tilda Swinton, ci David Bowie). Edward Norton ușor derutat, Saoirse Ronan și Tony Revolori emoționați, Lea Seydoux imobilă, Wes Anderson emoționat și vesel (cum altfel, cînd fațada de la Berlinale Palast era îmbrăcată în cea a hotelului Grand Budapest, valeții care deschideau ușile mașinilor aveau costumele celor din film și pînă și hotelul unde stau invitații Berlinalei a construit un mini Grand Budapest în hol, la intrare). Oamenii se agitau, încercau să ajungă mai aproape, să facă poze, să ia autografe. Din cînd în cînd cineva în rochie de seară ieșea afară la țigară (e cald anul ăsta, dar cald de februarie). Am plecat după cinci minute în care am văzut pe toată lumea, pregătită pentru cealaltă coadă - coada de la intrarea în cinema. Biletele sînt fără loc și dacă vrei loc bun sau vrei să stai cu grupul cu care ai venit trebuie să te lupți.

Am fost cu doi prieteni sosiți la Berlin special pentru festival. Și-au luat două săptămîni de vacanță, au închiriat un apartament și nu fac altceva decît să vadă filme (și să stea la cozi). Experți în ceremonii de deschidere, mi-au zis mie, care fremătam de emoție, să nu-mi fac iluzii, nimeni din distribuția filmului din deschidere nu vine vreodată la proiecția cu public. Dar după ce s-a terminat gala și prezentatorul serii ne-a zis "doamnelor și domnilor, Dieter Kosslick și oaspeții lui", s-au întors amîndoi spre mine cu ochii cît cepele exclamînd "in-cre-di-bil!". Wes Anderson a intrat pe scenă alergînd, i-a luat microfonul prezentatorului și, pînă să ajungă și Bill Murray care mergea calm și reținut, a încercat să spună ceva. Sala era în delir, lumea se ridicase în picioare, se aplauda, se tropăia, se fluiera. Regizorul și actorul care-au fugit de la gala oficială pentru noi meritau tot balamucul. Pînă la urmă Wes a reușit să strecoare două cuvinte, a zis că nu vor să ne rețină, au trecut doar să ne salute. Apoi i-a dat microfonul lui Bill care, preț de cîteva minute, și-a ridicat în slăvi regizorul și filmul și i-a atenționat pe oamenii care poartă perucă să o dea jos acum, fiindcă filmul ăsta o să le zboare părul din cap. Au ieșit de pe scenă ținîndu-se pe după gît, iar noi am rămas să rîdem (și, unii dintre noi, să țipăm) la The Grand Budapest Hotel.

Zilele următoare au fost la fel de agitate. George Clooney a venit cu The Monuments Men și, cum orașul ăsta îl adoră pe Clooney, vineri și sîmbătă nu s-a vorbit despre nimic altceva. Pînă duminică, a treia zi de festival, cînd Lars Von Trier și ai lui au venit cu Nymphomaniac Vol. 1 (varianta lungă) (biletele la premieră s-au vîndut în 5 minute, cred c-au apucat doar cei care-au dormit acolo peste noapte). Săptămîna viitoare la coadă numai despre tricoul cu "Persona Non Grata" al lui Lars și despre punga din capul lui Shia LaBeouf o să se vorbească. Eu văd Nymphomaniac în ultima zi de festival, ultimul film. Pînă atunci documentare, filme obscure, noul film al lui Porumboiu, Citizen Kane pentru prima oară la cinema și foarte multe cafele și liste cu filme de văzut după festival.

Foto: Karol Wysmyk