Prima zi. TIFF ca-n Tornatore.

Ai două variante ca să-ncepi TIFF-ul: ori te laşi pe mîna lui Mihai Chirilov şi mergi la filmul care deschide oficial festivalul (firile sensibile ştiau încă din anii trecuţi că n-o să le fie uşor), ori îţi faci încălzirea înainte de deschidere cu ceva călduţ, nici prea prea nici foarte foarte. TIFF-ul meu a început vineri după-masă cu Refugiul lui François Ozon, un film aşa cum ne-a obişnuit regizorul francez, plasat la graniţa dintre uncanny şi firesc, acolo unde se află sediul emoţiilor noastre. Refugiul reia tema maternităţii (studiată magic-realist în Ricky, film proiectat şi el la TIFF, în secţiunea Supernova), urmărind-o aproape de tot pe Isabelle Carré - însărcinată în timpul filmărilor -, în rolul unei tinere femei pentru care cele nouă luni de sarcină înseamnă în primul rînd doliul după bărbatul iubit. Refugiul nu e memorabil sau zguduitor, dar e perfect ca să intri în atmosferă.
 

Oficial, TIFF-ul a început vineri seară, în Piaţa Unirii, unde s-au adunat sute de spectatori în spaţiul cinematografului open air şi alte sute pe margine, pe bănci, în balcoane ori la terase. Dacă ar fi plouat (ceea ce era cât pe ce să se întîmple), totul s-ar fi mutat la Cinema Republica. Am avut noroc, şi noi, şi organizatorii, şi statuia lui Matei Corvin, care, oricât de ecvestră ar fi, suportă de cîţiva ani nenumărate operaţii de restaurare. N-a plouat nici măcar un pic, piaţa a fost plină ochi, şi toată lumea a clocotit de entuziasm. Sau poate că partea cu entuziasmul doar mi s-a părut, pentru că mă bucuram infinit că am ajuns, iar, la TIFF. Ce contează e că festivalul de film de la Cluj e, în mod cert, cel mai important eveniment de gen din România şi că, deşi a ajuns la a noua ediţia şi a confirmat toate aşteptările pe care trebuia să le confirme, încă mai e nevoit să cerşească atenţia şi banii cinstitelor feţe aflate, cum se zice, în poziţii de conducere. Tudor Giurgiu, directorul TIFF, a avut un discurs pe care l-a împărţit, ca-n bancuri, în veşti bune şi veşti rele. Veştile bune ţin de calitatea şi diversitatea evenimentelor ediţiei de anul acesta, veştile rele sunt, pe scurt, că nu se mai poate aşa. În condiţiile în care toată lumea e mîndră de TIFF, dar festivalul de teatru de la Sibiu primeşte de patru ori mai mulţi bani, iar festivalul de film de la Sarajevo are un buget de zece ori mai mare, Giurgiu a făcut un apel, ferm şi onest, la o implicare responsabilă, pe termen lung, a celor care pot ajuta festivalul. TIFF urmează să fie asociat celei mai prestigioase reţele de festivaluri de film din lume, şi va ajunge, încet încet, mult prea important pentru a mai fi trecut cu vederea de cei care hotărăsc bugete şi subvenţii.
 

În pauza de după discursurile inaugurale, s-a auzit în piaţă, limpede şi piţigăiat, o voce de copil: „Vleau să daţi filmu!”. Publicul a rîs şi a aplaudat, vocea a mulţumit (cocoţată la unul din balcoanele din piaţă), iar filmul, Soul Kitchen al lui Fatih Akin, a început. Înfofolit în pături, fumând din cînd în când şi zguduindu-se de rîs, publicul a văzut comedia ritmată a lui Akin ca şi cum s-ar fi aflat, la rându-i, într-o peliculă de-ale lui Tornatore, în care bucuria de-a vedea un film împreună cu alte sute de oameni poate ţine de cald, de sete şi de foame. Aşa e la TIFF, micile bucurii se fac mari şi, timp de zece zile, nu prea mai există singurătate.