Prezentul și cadrele istoriei

Documentarul Austerlitz, al lui Sergei Loznitsa, este unul atipic, nu atît prin modalitatea de realizare, cu mare atenție pe caracteristicile vizuale, cît mai ales prin cele trei obiective îngemănate la care subscrie: are un mesaj clar de transmis, are un loc istoric de descris, și are în centrul său oamenii de azi, nu locul.

Jocul creativ al documentarului de față este unul vizual. Camera ne poartă pas cu pas în interiorul lagărului, dar nu lagărul este subiectul, ci oamenii. Iar acest lucru este subliniat subtil, prin framing. Camera este statică și înregistrează scurgerea vizitatorilor de la Dachau și Sachsenhausen. Aparent nu se aud voci, dar ele sînt acolo, le simți, decelate într-un mod inventiv, fără a opera însă vreo modificare post-procesată a realității. Realitatea rămîne acolo, vie, așa cum a fost ea înregistrată. În prima treime, adică 25 de minute, camera se joacă cu ochii spectatorului. Nu sînt schimbate unghiurile. Dimpotrivă, pașii spre măruntaiele lagărului sînt puțini. Ceea ce se schimbă sînt oamenii. Și deschiderea diafragmei, de regulă mică, dar intercalată uneori cu secvențe cu o focalizare mai în adîncime, ceea ce face schimbarea permanentă a oamenilor încă și mai acută. Ferestrele, zidurile, porțile, coridoarele, stîlpii generează cadre (frame-uri) în care este plasată acțiunea. Acesta este elementul ingenios al primei treimi a filmului, utilizat însă intensiv și în restul documentarului. Este vorba de sublinierea importanței prezentului, viu, și necondiționat, ci doar încadrat de trecut. Este de altfel modul de a construi acel mesaj principal al filmului ce mi-a sărit mie în ochi: trăim azi, iar „ieri” este doar o experiență din care învățăm. Aparenta absență a vocilor și filmarea alb-negru accentuează ideea.

Povestea Austerlitzului este introdusă și ea într-un mod non-standard, folosind de astă dată vocile oamenilor. Mai exact ale ghizilor. E vorba doar de voci, fiindcă altfel ghizii sînt mai degrabă sugerați decît arătați. Acesta devine laitmotivul părții a doua, unde importanța vocii ca element al prezentului, vorbind despre trecut, este pusă în evidență de absența legăturii explicite dintre voce și trupul ce o produce.

Iar vocile vin, de undeva de pretutindeni, în varii limbi, ca un anunț al globalizării nude, sau poate al umanității în însăși esența sa. Utilizarea spaniolei ca element introductiv al istoriei lagărelor subliniază nevoia de abordare a relației cu trecutul din afara populațiilor direct implicate în al doilea război mondial. Accentele aduc în prim plan americani și englezi, germani și austrieci. O rafinare ce se suprapune peste mozaicul lingvistic preexistent.

În primele două treimi ale filmului, bluzele, tricourile, ochelarii de soare și camerele foto – fie ele și atașate telefoanelor - definesc oamenii și devin vedete ale filmului. Camerele sînt plasate la înălțimea potrivită pentru a le scoate în evidență. Arareori sînt observați ochii, sau chipurile. De fapt, a pune accentul pe oameni nici nu ar fi fost posibil fără a avea acordul formal al participanților, în fapt puzderia de vizitatori de la Dachau și Sachsenhausen. Dar documentarul nu este unul regizat, din punctul de vedere al pregătirii prealabile a celor ce apar în imagini. Dimpotrivă, aceștia sînt vizitatori obișnuiți ai celor două locuri. Prin urmare, asistăm la un fel de defilare a unor oameni firești, reali, palpabili, numeroși, ce se preumblă prin fața camerei de filmat în ritmul lor natural. Sunetul pașilor pe deasupra solului prăfos, scîrțîitul pietrișului, ciripitul de păsărele sau cîntecul greierilor se suprapun pentru murmurul de fundal al vocilor și par exacerbate mai ales în ultima treime.

În partea a treia, apar și chipurile ghizilor, de regulă oameni tineri, degajați, vorbind simplu despre crimele naziste, ca mod de informare, căutînd să explice reacțiile torționarilor și ale victimelor prin a pune turiștii în fața trăirilor celor din urmă cu 70 de ani.

Iar documentarul se încheie, previzibil, cu turiștii ce părăsesc lagărul.

Modul de realizare este tipic pentru Sergei Loznitsa. Îl regăsim în Maidan (2014) sau în Lumina Nordului (Northern Light), documentarul din 2008 despre Karelia. Filmări ale oamenilor normali, neregizate, fără un scenariu prealabil (în Maidan și în Austeritz), dar atent pregătite prin amplasamentul camerei de filmare. Dialogul este accidental, accentul fiind pe imagine. După gustul meu însă, Austerlitz este prea lung: mesajul poate fi transmis în exact același mod în 30-40 de minute. Restul cadrelor devin redundante, chiar dacă fiecare în parte este interesant în felul său.

Bogdan Voicu este profan în ale filmului și sociolog de profesie.

Austerlitz (Germania, 2016) este programat la București la Cinema Muzeul Țăranului - Studioul „Horia Bernea”, vineri, 5 mai, ora 18:30 și la Iași la Casa de Cultură „Mihai Ursachi”, vineri, 14 mai, oa 15:00

Cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (4 – 11 mai), Iași (12 – 14 mai), Tîrgu Mureș (19 -21 mai), Gura Humorului (19 – 21 mai) și Timișoara (26 – 28 mai). Programul complet: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/.

Detalii suplimentare despre film: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/austerlitz/