Premieră editorială: Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici

25 iunie 2019   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, de Dumitru Crudu, apărut recent în colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani“ a Editurii Humanitas. Lansarea volumului va avea loc sîmbătă, 29 iunie, ora 16,30, în librăria Humanitas de la Cișmigiu.  Alături de autor, la eveniment vor vorbi Marian Voicu și Gelu Diaconu. 

Romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici funcționează asemănător experimentelor fotografice care documentează transformarea, un experiment care de această dată își construiește instantaneele din proză, cu același efect de surpriză în fața schimbărilor produse de trecerea timpului, revelatoare și uneori uluitoare datorită distanței dintre ele. O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv data de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante evenimente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cel mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frămîntare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și de speranță.

„Ceea ce am încercat să fac în acest roman, care începe pe 28 iunie 1940, cînd se naște la Chișinău Mihai Mihailovici Lebădă, și se termină pe 28 iunie 2018, cînd acesta va fi înmormîntat la București, a fost o cronică a familiei Lebădă-Ciuntu întinsă pe o perioadă de optzeci de ani, vreme în care Basarabia a fost ocupată de sovietici, a trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, a fost afectată de o foamete sinistră, a cunoscut deportările și sovietizarea cu forța, și-a recăpătat independența, a fost învinsă în războiul ruso–moldovenesc din 1992 și a intrat într-o criză profundă din care încă nu a reușit să-și revină nici azi. Romanul meu e fracturat într-o multitudine de texte, și fiecare dintre ele se desfășoară doar pe 28 iunie, ca în cartea sau în filmul acela celebru, știți voi care. E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.“ – Dumitru Crudu

Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov. În 2003 a primit premiul UNITER și Premiul Fundației Principesa Margareta pentru Cea mai bună piesă de teatru din România (Alegerea lui Alexandru Sutto). Este primul dramaturg român jucat în Africa și în America Centrală. În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia. Cu romanul Un american la Chișinău a fost nominalizat la premiul Visegrad Eastern Partnership Literary Award din Bratislava și la premiul pentru proză al revistei Observator cultural. În 2018, pentru cartea de proză scurtă Salutări lui Troțki a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Unul dintre romanele sale, Oameni din Chișinău, a fost tradus în limba cehă, iar o parte din povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană și suedeză și au apărut în reviste literare și antologii.

*****

28 iunie 1996

Înșfăcîndu-l de curea, Chioru l-a smuls din cercul chefliilor care se învîrteau într-o horă și l-a împins afară, în hol, unde însă tipul i se rupse din mîini și încercă să se furișeze înapoi în sala de dans, și atunci interveni Tuța. Acesta îl pocni cu un picior în biluțe, și bărbatul se îndoi spre podea, timp în care Chioru reuși să-și înfigă mîna în barba lui și să-l tragă după el, pe ușă. Tuța îl mîna din urmă cu picioarele în fund. Din penumbra holului l-au împins în sala bibliotecii, cufundată în întuneric și, de acolo, l-au îmbrîncit afară în curte, și tipul căzu în nas, pe asfaltul uscat. Luna a alunecat după un nor și s-a lăsat un întuneric ca în Céline. Chioru și-a împlîntat iar degetele ca niște gheare în barba tipului și l-a tras în sus. Atunci nu voia să iasă din club și acum nu voia să se scoale de jos. Da’ ce viteaz mai era înăuntru, se gîndi Chioru. Scîncea și se tîra în patru labe la picioarele lor implorîndu-i să-l lase să se întoarcă în club ca să danseze hora pînă la capăt. Cu o palmă dată cu latul, Chioru l-a pus pe fugă pe un tip venit să-și scape amicul și au rămas doar ei și bătrînul. Chioru i-a tras și bătrînului o palmă ca acesta să nu se mai vaicăre atîta. Tuța îi cerea un singur lucru ca să le spună, doar atît: dacă el e Iulică acela care le-a împărțit oamenilor, după concert, cîte o sută de lei și cîte o votcă, la pachet cu îndemnul de a-l vota pe Snegur sau nu. Doar asta voiau să afle de la el și nimic altceva. Bătrînul le răspunse ceva, dar ei nu au înțeles nimic din ce le-a spus. Bolborosea, pur și simplu bolborosea și nu reușea să termine nici un cuvînt și asta-i enerva la culme.

— Chioru, acesta-i Iulică cel care le-a împărțit oamenilor cadouri sau nu e ăsta?

— Ăsta-i.

— Și atunci de ce nu vrea să recunoască asta?

— Pentru că e un laș.

— Ești un laș, bă, fraiere, ia zi?

— D…, d…, încercă acesta să le spună ceva și nu reuși. Tuța își ieși cu totul din papuci și-l otînji peste gură. Bătrînul se poticni și se prăbuși pe spate, horcăind. Din gură îi țîșni un șuvoi de sînge ca dintr-o sticlă spartă. Iarba din jur se înroși. Îl tîrau în spatele casei de cultură ca să nu-i vadă nimeni. Nu puteau însă să-l lase în pace, așa cum îi ruga tipul, pentru că ei nu de florile cucului îl tîrau în spatele clubului, ci ca să se convingă că anume ăsta era Iulică, cel care le-a dat cadouri oamenilor și i-a îndemnat să-l voteze pe Snegur, iar dacă acesta ar fi fost Iulică, tot atunci l-ar fi băgat în mașină și i l-ar fi dus plocon domnului Popov, ca acesta să-l prelucreze cum trebuie așa încît săptămîna viitoare, cînd vor veni ai lor cu un concert, Iulică să le spună oamenilor din Flutura că data trecută cînd i-a îndemnat să-l voteze pe Snegur a greșit, că între timp a mai reflectat un pic și și-a dat seama că nu pe Snegur ar trebui ei să-l voteze, ci pe Lucinschi, și la sfîrșit să le împartă oamenilor cîte trei sticle de votcă și cîte două sute de lei, pentru a-l vota pe cel din urmă, dar cît timp nu erau siguri că acesta era Iulică, cel care le împărțise oamenilor din Flutura bani și votcă, nu avea nici un rost să-l care în fața domnului Popov, că, dacă într-adevăr nu el era Iulică, oare nu vor pica ei de proști în ochii șefului? Îl fotografiaseră, îl și filmaseră, dar afară era prea întuneric ca să confrunte fotografiile cu originalul și nici timp prea mult nu aveau pentru asta, și nu le rămînea nimic altceva de făcut decît să-l lumineze cu lanternele de la mobil în față și să-l bubuie cu întrebări.

După dizolvarea URSS-ului, domnul Popov intrase în politică, devenind șeful campaniei electorale a lui Petru Chirilovici Lucinschi, el îi scria cuvîntările și el îl învăța cum să lupte cu Mircea Snegur ca să-l dea jos din fotoliul de președinte al Republicii Moldova, el i-a angajat și pe ei, trimițîndu-i regulat în misiuni, iar misiunea în care i-a trimis azi a fost să-l surprindă pe omul lui Snegur din Flutura cînd acesta va împărți bani și cadouri oamenilor, să-l prindă după aia și să i-l aducă la sediul firmei sale, în această seară. Filme și fotografii cu el aveau, dar nu au reușit să-i memoreze trăsăturile, pentru că mereu era înconjurat de foartă multă lume și niciodată nu a rămas singur ca să-l poată privi în față. Săptămîna trecută s-au ars, pentru că s-a dovedit că omul pe care-l găbuiseră ei nu era cel care-i făcea propagandă lui Snegur în Cetireni, ci era cu totul și cu totul altcineva și șeful le-a tras mîța pe spinare. De aia erau ei așa de prudenți, pentru că cine a fost mușcat de un leu se teme și de o pisică, se gîndi Chioru. Nu ar fi vrut să o mai dea o dată în bară și iar l-au luat la întrebări, cerîndu-i să le spună doar atît: dacă el e Iulică cel care i-a plătit pe oamenii din Flutura ca să-l voteze pe Snegur la alegerile care aveau loc peste zece zile sau nu. Doar atît, ca să știe și ei ce să facă mai departe. Dacă ar fi fost convinși că tipul din fața lor e Iulică, i l-ar fi dus imediat domnului Popov, și atunci și-ar fi putut primi și ei lovelele promise. Dar dacă tipul acesta nu era Iulică?

Dintr-odată, fără să-l fi pocnit cineva, bărbatul se prăvăli la pămînt. Tuța se sperie și-l înșfăcă de grumaz:

— Ce ai, frate, ce-i cu tine?

Dar bărbatul iar se prăbuși în iarbă. Îl ridicau de jos și el se prăvălea îndărăt. Tuța a smuls din geantă o sticlă de votcă, i-a scos dopul și l-a spălat cu votcă pe față, apoi a mai scos o sticlă și i-a turnat-o, gogîlț, gogîlț, în gură și pe nepusă masă bărbatul sări brusc în picioare și Tuța tresăltă. Țopăia de bucurie și Chioru.

Bărbatul nu realiză ce i se întîmplase și le ceru o țigară. Luna se iți de după un nor și îl bătu în față și Tuța îi șopti mînios lui Chioru:

— Dar ăsta nu-i tipul. Ăsta e…

— Ăsta e…

— Ăsta e altcineva.

— Am dat-o în bară

— Cum te cheamă, bă?

— Ili.

— Ili, nu Iulică?

— Nu Iulică. Ili. Mă cheamă Ili Vrabie.

— Și cu ce te ocupi tu, mă Vrabie?

— Sînt pensionar, dar în trecut am fost învățător de limbă și literatură moldovenească. Așa se chema pe atunci.

— Și acum tot așa se cheamă.

— Eu știam că…

— Mai vrei o votcă?

— Da.

— Ține-o!

Ei cu Ili nu aveau nimic, chiar și dacă nu le plăceau învățătorii, nici măcar cei ieșiți la pensie. Ei aveau ce aveau cu omul lui Snegur din Flutura, care azi le-a împărțit sătenilor cîte o sută de lei și cîte o sticlă de votcă. Adică cu Iulică. Pe Iulică îl vînau ei, dar cu Ili nu aveau absolut nimic, bărbatul le era chiar simpatic, pentru că era un tip simțit, și nu uită să le mulțumească pentru țigară și votcă, și atunci ei l-au mai cadorisit cu o sticlă de votcă și l-au lăsat să se reîntoarcă în casa de cultură, ale cărei ferestre zdrăngăneau de la cît de tare răsuna muzica.

— Dar oare cum de nu am observat din capul locului că pămpălăul ăsta nu e Iulică?

— Pentru că dansau alături. Iar în jur era așa o beznă…

— Dar după?

— Și în hol era beznă. Și apoi, nu uita că și noi sîntem cam abțiguiți!

— Dar cînd l-am luminat cu lanternele, de ce nu ne-am dat seama că l-am confundat?

— Dar cum să-ți dai seama cînd toată fața îi era scăldată în sînge și ochii îi erau tumefiați, zi și tu?

— Și de ce nu l-am întrebat cum îl cheamă?

— L-am întrebat, dar parcă am înțeles ce ne-a răspuns?!

— Și ce ne facem acum? Îl mai căutăm pe Iulică?!

— Cum să nu. Desigur că-l căutăm. Doar pentru asta am venit aici. Hai înapoi în club, i-a zis Tuța, că sigur Iulică e înăuntru. Ili Vrabie, prin curte, lăsa după el urme de sînge, peste care la un moment dat au început să pășească Tuța și Chioru, atunci cînd s-au întors și ei în club ca să pună mîna pe Iulică.

Mai multe