Premieră editorială la Humanitas: „Băieții de la Nickel” de Colson Whitehead

Editura Humanitas vă prezintă, în premieră, un fragment din Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead, roman cîștigător al Pulitzer Prize for Fiction 2020 și Orwell Prize for Political Fiction 2020. Traducere din engleză de George Volceanov.

În tulburătorul său roman Băieții de la Nickel, Whitehead rescrie istoria unei jumătăți de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropați copiii negri uciși într-o școală de corecție din Florida. Personaje imaginare, plasate în situații imaginare, într-o școală de corecție imaginară, reconstituie segregația rasială, cu abuzurile și persecuțiile suferite de populația afro-americană din statele sudiste, dar și corupția generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleșitoare, în care granița dintre ficțiune și realitate se estompează pînă la completa dispariție.

„Cel mai bun roman american din 2019 este Băieții de la Nickel. În zilele noastre, romanele sînt lăudate adesea pentru tematica serioasă, dar ceea ce singularizează felul în care acesta tratează rasa și brutalitatea în America ține de eleganța stilului și inventivitatea formei.“ - The Spectator

„O carte care te obligă s-o citești pe nerăsuflate și care oferă cea mai bogată experiență ficțională a anului 2019.“ - The Sunday Times

Plecînd de la fapte reale, întîmplările petrecute într-o școală de corecție americană – Arthur G. Dozier School din Florida, care a funcționat între 1900 și 2011–, Colson Whitehead surprinde în Băieții de la Nickel ce înseamnă să trăiești după „Legile Jim Crow“ (denumire sub care sînt cunoscute legile în vigoare între anii 1876 și 1964 în Statele Unite, cu un puternic caracter rasist, îndreptate mai ales împotriva afro-americanilor) în sudul Americii în 1962.

Protagoniștii romanului sînt doi adolescenți: Elwood, un băiat studios, abandonat de părinți și crescut de bunica maternă, ajuns în instituția de reeducare printr-un nefericit joc al întîmplării, este adeptul politicii antisegregaționiste promovate de reverendul Martin Luther King, iar Turner, protectorul și confidentul său, este un orfan înzestrat cu instinct de conservare; oportunismul și adaptabilitatea îl feresc de necazurile ce se abat constant asupra confraților săi. Prietenia celor doi băieți și mizeriile sistemului penitenciar (cu teribilul său cimitir secret) se întrețes într-o poveste captivantă, a cărei acțiune ne poartă din Florida anilor 1962-1963 în New Yorkul anilor 60, 70 și 80 ai secolului trecut, pînă spre zilele noastre, regalîndu-ne cu un final neașteptat.

Băieții de la Nickel este „o explorare cutremurătoare a abuzurilor dintr-o școală de corecție din Florida în anii segregării rasiale, în esență, o poveste impresionantă despre perseverență, demnitate și împăcare cu sine“ – motivația juriului Pulitzer 2020.

Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, asemenea lui Faulkner și Updike, este una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale. S-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College și Wesleyan University. Este autorul a șapte romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, Intuiționista (The Intuitionist; Humanitas Fiction, 2019), a cîștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/ Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke.

În 2019, Whitehead a publicat romanul Băieții de la Nickel (The Nickel Boys), cîștigător al Pulitzer Prize 2020 și Orwell Prize 2020, finalist la National Book Critics Circle Award 2019 și nominalizat la National Book Award, bestseller national și internațional. Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s și Granta. În septembrie 2020, Whitehead devine cel mai tînăr scriitor căruia i se decernează Library of Congress Prize for American Fiction.

***

Băieții de la Nickel (fragment)

Lui Harriet nu i s‑a prea întîmplat să‑și ia rămas-bun de la cei dragi așa cum s‑ar cuveni. Tatăl ei a murit în pușcărie după ce o cucoană albă din centru l‑a acuzat că nu s‑a dat la o parte din calea ei pe trotuar. Un contact obraznic, după cum l‑a definit Jim Crow. Așa era pe vremuri. Aștepta întîlnirea cu judecătorul cînd l‑au găsit spînzurat în celulă. Nimeni n‑a crezut povestea spusă de poliție. „Cioroii și pîrnaia“, spusese unchiul ei, „cioroii și pîrnaia“. Cu două zile înainte, Harriet îi făcuse semn cu mîna de pe trotuarul de vizavi, în drum spre școală. Aceasta a fost ultima imagine întipărită în mintea ei: tatăl ei solid, voios, îndreptîndu‑se spre al doilea loc de muncă.

Soțul lui Harriet, Monty, a încasat un scaun în cap în timp ce despărțea niște bătăuși care se încăieraseră în localul domnișoarei Simone. Cîțiva soldați de culoare de la Camp Gordon Johnston s‑au luat la bătaie cu o gașcă de albi sărăntoci pentru o masă de biliard. Doi oameni au sfîrșit morți. Unul dintre ei a fost Monty al ei, care intervenise în apărarea unuia dintre spălă­torii de vase ai lui Simone, care fusese atacat de trei albi. Băiatul ăla încă‑i scria lui Harriet scrisori cu ocazia fiecărui Crăciun. Era taximetrist în Orlando și avea trei copii.

Le‑a spus noapte bună fiică‑sii, lui Evelyn, și ginerelui ei, lui Percy, în noaptea în care și‑au luat tălpășița. Plecarea lui Percy fusese plănuită ani de zile, dar ea n‑a anticipat că o va lua și pe Evelyn cu el. Percy era mult prea mare pentru orășelul ăsta de cînd se întorsese din război. Făcuse armata în teatrul de operațiuni din Pacific, în spatele frontului, asigurînd aprovizionarea trupelor.

De acolo s‑a întors dezamăgit. Nu de cele întîmplate peste ocean, ci de ceea ce a găsit acasă. Iubea armata și chiar fusese lăudat pentru o scrisoare adresată căpitanului său, despre modul nedrept în care sînt tratați soldații de culoare. Poate că viața lui ar fi luat o altă turnură dacă guvernul SUA ar fi dat o șansă de promovare oamenilor de culoare și acasă așa cum le‑a dat în armată. Totuși, una era să le permiți să ucidă pentru tine și alta să‑i lași să locuiască alături de tine. Legea Veteranilor^[1] aranja binișor situația băieților albi cu care făcuse armata, dar uniforma avea sensuri diferite în funcție de culoarea celui ce o purta. Ce rost avea un împrumut fără dobîndă dacă o bancă albă nici nu te lăsa să intri în sediul ei? Percy s‑a dus cu mașina la Midgeville, în vizită la un amic din unitatea lui, și niște albi pîrliți s‑au apucat să‑i facă nasoale. Oprise să‑și pună benzină într‑unul din orășelele de pe drum. Orășel de calici albi, care‑ți dau la scăfîrlie. Abia a scăpat întreg – toată lumea știa că băieții albi îi linșează pe negrii în uniformă, dar n‑a crezut că o să ajungă vreodată vizat chiar el. Nu el. O gașcă de băieți albi, invidioși că n‑au și ei uniformă, speriați, în primul rînd, de o lume ce‑i permite unui cioroi s‑o poarte.

Evelyn s‑a măritat cu el. Și‑l dorea de soț încă de cînd erau mici. Sosirea pe lume a lui Elwood nu l‑a cumințit deloc pe Percy, care‑i dădea înainte cu whisky‑ul de porumb și cîrciumile de mîna a doua, cu năzdrăvăniile pe care le adusese în casa lor din Brevard Street. Evelyn nu fusese niciodată o femeie puternică; cînd Percy era prin preajmă, se făcea mică, devenea un apendice al lui, un simplu braț sau picior în plus. O gură: pe ea a pus‑o să‑i spună lui Harriet că o să plece în California să‑și încerce norocul.

— Ce fel de oameni pleacă în California în toiul nopții? l‑a întrebat Harriet.

— Tre’ să mă întîlnesc cu cineva, să discut o chestie avantajoasă, i‑a spus Percy.

Harriet s‑a gîndit că ar trebui să‑l trezească pe băiat.

— Lasă‑l să doarmă, i‑a zis Evelyn.

De‑atunci nici că a mai auzit de ei. Dacă fiică‑sa era bună de mamă, n‑a demonstrat treaba asta niciodată. Expresia de pe chipul ei cînd micuțul Elwood sugea la sîn – privirea ei apatică, pierdută în gol, parcă trecînd prin pereți – o îngheța pe Harriet ori de cîte ori și‑o amintea.

În ziua cînd a venit executorul judecătoresc după Elwood a avut parte de cea mai rea despărțire. Ei doi fuseseră atîta amar de vreme împreună. I‑a promis că ea și domnul Marconi vor avea grijă ca avocatul să‑i rezolve problema. Domnul Andrews era din Atlanta, un fel de revoluționar alb care își făcuse studiile de Drept în Nord și se întorsese un alt om. Harriet nu‑l lăsa niciodată să plece fără să‑i ofere o gustărică. El nu mai contenea cu laudele la adresa plăcintei ei de fructe și era extrem de optimist în privința lui Elwood.

I‑a spus nepotului ei că vor găsi o cale de ieșire din hățișul ăsta de spini și i‑a promis că o să‑l viziteze în prima duminică pe care o va petrece la Nickel. Cînd a sosit acolo însă, i‑au spus că‑i bolnav și nu poate fi vizitat.

S‑a interesat ce‑a pățit. Slujbașul de la Nickel i‑a răspuns:

— De unde dracu’ să știu eu, doamnă?

Pe scaunul de lîngă patul de spital al lui Elwood era o pereche de pantaloni de bumbac noi. Bătaia făcuse să‑i intre bucăți din primii pantaloni în piele și doctorului îi luase două ceasuri să‑i extragă fibrele. Doctorul trebuia să facă treaba asta de fiecare dată. Se folosea de pensetă. Băiatul urma să fie spitalizat pînă cînd putea să umble fără dureri.

Doctorul Cooke avea un birou lîngă cabinetele medicale, unde fuma trabucuri și toată ziua îi ținea predici la telefon neveste‑sii, ciorovăindu‑se cu ea pe tema banilor și a neamurilor ei, care nu erau bune de nimic. Fumul ca de cartofi prăjiți al trabucului umplea infirmeria, acoperind mirosul de sudoare, vomă și piele tăbăcită, și se risipea pînă‑n zori, cînd apărea și iarăși înmiresma locul. Avea o vitrină plină cu sticluțe și cutii cu medicamente, pe care o descuia cu un aer foarte grav, dar de fiecare dată nu umbla decît la căldarea cu aspirină.

Elwood își petrecu internarea culcat pe burtă. Din motive vădite. Spitalul îl introduse în ritmurile lui. Sora Wilma se învîrtea pe‑acolo mormăind în majoritatea zilelor, sănătoasă tun și aspră, trîntind sertarele și ușile vitrinelor. Avea părul înfoiat, parfumat, și își dădea pe obraji cu ruj, așa că lui Elwood îi amintea de o păpușă hidoasă care prindea viață într‑una din cărțile de benzi desenate, Cripta terorii sau Cavoul groazei^[2], citită la lumina geamlîcului din podul verilor săi. În benzile desenate horror existau două feluri de pedepse – cele complet nemeritate și dreptatea sinistră aplicată celor răi. Își plasă nenorocirea de‑acum sub semnul celei dintîi categorii și aștepta să se întoarcă foaia.

Sora Wilma era aproape drăguță cu băieții albi care soseau cu bumbăceala și suferințele lor, le era ca o a doua mamă. N‑avea însă nicicînd o vorbă bună pentru băieții negri. Plosca lui Elwood i se părea un afront teribil – ai fi zis că i se pișă direct în palmă. În visurile lui de protestatar, ea îi apărea mai mereu drept chelnerița de la tejghea care refuză să‑l servească sau gospodina cu clăbuci la gură care‑l înjură ca la ușa cortului. Faptul că visa vremurile cînd era liber și participa la marșuri îi ridica moralul în fiecare dimineață cînd se trezea în spital. Mintea încă îi era capabilă să călătorească. În prima zi, în spital mai era un singur băiat, cu patul ascuns în spatele unei perdele din capătul celălalt al infirmeriei. Cînd sora Wilma și doctorul Cooke îi acordau îngrijiri, trăgeau perdeaua în urma lor, iar rotilele scîrțîiau pe gresia albă. Pacientul nu vorbea niciodată cînd i se adresau, dar ei îi vorbeau pe un ton voios, nu ca atunci cînd discutau cu alți băieți. Băiatul era un caz terminal sau, poate, dintr‑o familie bună. Nici unul dintre ceilalți elevi din infirmerie nu știa cine e sau de ce a ajuns aici.

Băieții veneau și plecau. Elwood ajunse să cunoască niște puștani albi pe care, altminteri, nu i‑ar fi întîlnit nicicînd. Copii în grija statului, orfani, copii fugiți de acasă în graba mare, să scape de niște mame care ofereau servicii contra cost bărbaților sau de niște tați bețivani, care dădeau buzna peste ei în creierul nopții. Unii dintre ei erau periculoși. Furau bani, își înjurau profesorii, distrugeau bunuri publice, povesteau despre cum s‑au luat la bătaie în săli de biliard și despre unchi care vindeau la negru visichi contrafăcut. Erau trimiși la Nickel pentru delicte de care Elwood nu mai auzise pînă atunci: simularea unei boli și chiul, vagabondaj, depravare. Erau cuvinte pe care nici băieții nu le înțelegeau, dar ce rost ar fi avut să le înțeleagă, cînd toate acestea aveau un sens destul de clar: Nickel. M‑au săltat pentru că am dormit într‑un garaj, să nu răcesc, am furat cinci dolari de la profesorul meu, am băut o sti­cluță cu sirop de tuse și am luat‑o razna într‑o noapte. Eram singur și încercam să mă descurc cum puteam.

— Oho, te‑au aranjat ca lumea, spunea doctorul Cooke de fiecare dată cînd schimba pansamentele lui Elwood.

Elwood nu voia să se uite, dar n‑avea încotro. Se uita scurt între coapse, unde tăieturile adînci de pe partea dorsală a picioarelor ziceai că se tîrăsc în sus ca niște degete fioroase. Doctorul Cooke îi dădea o aspirină și se retrăgea în cabinetul lui. După cinci minute se certa cu nevastă‑sa în legătură cu un neisprăvit de văr de‑al ei, care avea nevoie de‑un împrumut pentru o șmecherie de‑a lui.

Cîte un tip fornăit îl trezea pe Elwood din somn în miez de noapte și atunci rămînea treaz ore în șir, cu usturimi pe piele, zvîrcolindu‑se în bandaje.

Era în spital de o săptămînă cînd, deschizînd ochii, îl zări pe Turner în patul de vizavi. Fluiera cîntecelul din The Andy Griffith Show^[3], vesel nevoie mare. Știa să fluiere ca lumea și, pe toată durata prieteniei lor, inter­pretările lui le‑au asigurat partitura, redînd starea de spirit a unei escapade sau oferind un comentariu compensatoriu.

Turner așteptă ca sora Wilma să iasă la o țigară și îl lămuri cum de e internat.

— M‑am gîndit să‑mi iau o vacanță, spuse el.

Înghițise niște detergent, să i se facă rău, să aibă dureri de stomac un ceas în schimbul unei zile întregi de libertate. Sau două – știa să‑și vîndă marfa.

— Mai am niște praf ascuns într‑o șosetă, mărturisi el, la care Elwood îi întoarse spatele, să cugete.

— Cum îți place de vraci? îl întrebă Turner mai tîrziu.

Doctorul Cooke tocmai îi luase temperatura unui băiat alb, culcat în capătul rîndului, care era balonat și mugea ca o vacă. Telefonul sună, doctorul îi puse două aspirine în palmă și o întinse spre birou.

Turner se rostogoli pînă la Elwood. Se învîrtea prin infirmerie într‑un vechi scaun cu rotile pentru poliomielitici, care clincăia de zor.

— Poți să ajungi la infirmerie și cu capul tăiat, că ăsta tot aspirină îți dă.

Elwood n‑avea chef să rîdă, ar fi însemnat să‑și înșele durerea, dar nu se putu stăpîni să nu chicotească. Avea testiculele umflate de la loviturile de centură care îi aterizaseră între picioare, iar rîsul îi zdruncină ceva lăuntric și le făcu să‑l doară din nou.

— Vine cioroiu’ acilea cu capul tăiat, spuse Turner, cu picioarele tăiate, mîinile tăiate, iar al dracu’ vraci îl întreabă: „Vrei o tabletă sau două?“

Nu aveau ce citi în afară de Aligatorul, gazeta școlii, și de o broșură despre aniversarea a cincizeci de ani de la înființarea școlii, ambele tipărite în capă­tul celălalt al campusului de către elevii de la Nickel. Fiecare băiat din fiecare fotografie zîmbea, însă chiar și după o ședere atît de scurtă, Elwood ajunsese să recunoască în ochii lor un fel de apatie de tip Nickel. Bănuia că așa e și el acum, că se înregimentase pe deplin. Întorcîndu‑se încetișor pe o rînă, proptindu‑se într‑un cot, parcurse de cîteva ori conținutul broșurii.

Statul inaugurase școala în 1899, dîndu‑i denumirea Școala Industrială de Băieți din Florida. „O școală de corecție unde tînărul delincvent, rupt de ciracii lui corupți, poate fi pregătit fizic, intelectual și moral, poate fi îndreptat și restituit comunității cu un țel și un caracter potrivit unui cetățean cumsecade, unui om onorabil și onest, cu o calificare într‑o meserie sau o ocupație potrivită unei persoane întru întreținerea sa.“ Băieții erau numiți mai degrabă elevi decît deținuți, fiind diferențiați de infractorii violenți ce populau închisorile. Toți infractorii vio­lenți sînt membri ai personalului de‑aici, adăugă Elwood în sinea lui.

La inaugurare, școala primea copii de la vîrsta de cinci ani în sus, chestie care îl făcea pe Elwood să le plîngă de milă cînd încerca să adoarmă: sărmanii prichindei. Primele o mie de pogoane au fost oferite de stat; de‑a lungul anilor, localnicii au donat, cu generozitate, alte patru sute de pogoane. Nickel se întreținea din resursele proprii. Construirea unei tipografii în anul 1926 a reprezentat, în orice caz, un veritabil succes. „Doar în 1926, activitatea de editare a adus un profit de 250.000 de dolari, pe lîngă faptul că i‑a inițiat pe elevi într‑o meserie utilă, pe care s‑o practice după absolvire.“ Fabrica de cărămidă producea douăzeci de mii de cărămizi pe zi; grație ei, răsăreau construcții, mari și mici, în tot Comitatul Jackson. Salbele de lumini de Crăciun, proiectate și executate de către elevi, atrăgeau anual vizitatori de la mare distanță. În fiecare an ziarul trimitea pe teren cîte un reporter.

În 1949, anul cînd a apărut broșura, școala și‑a schimbat denumirea, în cinstea lui Trevor Nickel, un reformator care preluase directoratul cu cîțiva ani în urmă. Băieții spuneau că asta s‑a întîmplat fiindcă viața lor nu valora doi bani, însă nu despre asta era vorba^[4]. Uneori se întîmpla să treci, ocazional, pe lîngă portretul lui Trevor Nickel de pe hol și‑l vedeai cum se încruntă la tine de parcă ar ști ce gîndești. Nu, nu așa: de parcă ar ști că tu știi ce crede el.

Cu prima ocazie cînd la infirmerie apăru un băiat din Cleveland cu o eczemă, Elwood îl rugă pe puști să‑i aducă niște cărți de citit și acesta îi aduse. Un teanc de cărți ferfeniță de științe naturale, care, întîm­plător, îi oferiră un curs despre forțele ancestrale: despre ciocniri tectonice, lanțuri muntoase azvîrlite în cer, emfaze vulcanice. Toată violența zgîndărită în subteran care creează lumea de deasupra. Erau cărți voluminoase, cu poze exuberante, cu mult roșu și portocaliu, în contrast cu albul‑griuliu, tulbure, al infirmeriei.

În a doua zi petrecută de Turner în spital, Elwood îl surprinse scoțîndu‑și dintr‑o șosetă un cartonaș împăturit. Turner îi înghiți conținutul și într‑o oră se tăvălea de durere. Doctorul Cooke își făcu apariția și băiatul îi vomită pe pantofi.

— Ți‑am spus să nu mănînci nimic, îl apostrofă doctorul. O să‑ți facă rău mîncarea de aici.

— Ce altceva să mănînc, domnule doctor?

Doctorul se uită chiorîș la el. După ce Turner termină de curățat voma cu mopul, Elwood îl întrebă:

— Nu‑ți face rău la stomac?

— Cum să nu, omule, răspunse Turner, dar azi n‑am chef să lucrez. Paturile astea‑s denivelate ca dracu’, dar poți să le soilești ca lumea dacă știi să‑ți găsești poziția.

(...)

— Nu ți‑e teamă că‑și vor da seama că te prefaci? îl întrebă Elwood. Dacă fluieri așa de fericit…

— Nu mă prefac – detergentul ăla‑i oribil, răspunse Turner. Dar e alegerea mea, nu a altcuiva.

(...)

Într‑o după‑amiază, Elwood moțăia cînd un zvon cunoscut lui îl paraliză de spaimă – cheile clinchetind ca un carilon. Spencer venise la infirmerie să‑l vadă pe doctor. Elwood așteptă să audă cum centura de piele plesnește tavanul înainte de‑a coborî… Pe urmă, supraveghetorul‑șef plecă și radioul luă din nou în stă­pînire salonul. Sudoarea îi năclăi așternutul.

— Așa procedează cu fiecare? îl întrebă Elwood pe Turner după masa de prînz.

Sora Wilma le împărțise sendvișuri cu șuncă și un suc de struguri insipid – mai întîi băieților albi.

Așa, din senin, dar Turner știa la ce se referă Elwood. Se rostogoli în scaunul cu rotile, cu prînzul în poală.

— Nu chiar cum ți‑au tras‑o ție, spuse el. Nu chiar așa de rău. Eu nu mi‑am luat‑o niciodată. Am luat‑o într‑un rînd peste bot, pentru că m‑au prins fumînd.

— Am un avocat, zise Elwood. Poate să facă ceva.

— Ai scăpat ușor, i‑o întoarse Turner.

— Cum așa?

Turner își termină sucul sorbind zgomotos.

— Uneori te duc la Casa Albă și nu‑ți mai vedem curul în veci.

În infirmerie liniștea era întreruptă doar de ei și de fierăstrăul circular din vecini, cu țiuitul lui asurzitor. Elwood nu voia să afle detaliile, dar tot întrebă ce se‑ntîmplă.

— Familia ta îi întreabă pe cei de la școală ce s‑a întîmplat, iar ei spun că ai evadat, îi explică Turner, asigurîndu‑se că băieții albi nu se uită la ei. Problema este, Elwood, că n‑ai știut cum stau lucrurile. Ia‑l pe Corey și pe cei doi tipi. Tu ai vrut să faci pe eroul justițiar – să te repezi și să salvezi o cioară, dar ei i‑au tras‑o demult la cercul maro. Lui Corey îi place. Ei fac pe durii, iar apoi Corey îi ia într‑un ungher ferit și se lasă în genunchi. Așa merge treaba.

— I‑am văzut fața, era speriat, stărui Elwood.

— N‑ai de unde ști ce‑l stîrnește, spuse Turner. Nu știi ce‑l ațîță pe oricare. Înainte îmi ziceam că afară e afară și, odată ce ai ajuns aici, ești aici. Că toată lumea e diferită la Nickel din cauza chestiilor pe care ți le face faptul că ești aici. Și Spencer, și ceilalți – poate că afară, în libertate, sînt oameni cumsecade. Zîmbitori. Se poartă drăguț cu copiii lor. Se strîmbă ca și cum și‑ar fi supt un dinte cariat: Dar acum, că am fost pe‑afară și m‑au adus înapoi, cred că nimic de‑aici nu‑i schimbă pe oameni. Aici, înăuntru, și afară e aceeași mîncare de pește, doar că aici nimeni nu trebuie să se prefacă.

Vorbea în cercuri ce reveneau în punctul de pornire.

— E împotriva legii, spuse Elwood.

A legii statului, dar și a legii lui Elwood însuși. Dacă toată lumea se face că nu vede nimic, cu toții sînt complici. Dacă se face că nu vede nimic, e și el implicat. Așa vedea el lucrurile, așa le văzuse întotdeauna.

Turner rămase tăcut.

— N‑ar trebui să fie așa, insistă Elwood.

— Nimănui nu‑i pasă de cum ar trebui. Dacă‑i provoci pe Mike cel Negru și pe Lonnie, îi provoci pe toți cei care tolerează situația asta. Îi trădezi pe toți.

— Asta încerc să‑ți explic.

Elwood îi povesti lui Turner despre bunică‑sa și despre avocat, domnul Andrews. Ei îi vor denunța pe Spencer, pe Earl și pe toți neisprăviții ăștia. Profesorul lui, domnul Hill, e activist. A participat la tot felul de marșuri – nu s‑a mai întors la liceul Lincoln după vacanța de vară, pentru că s‑a dedicat activității organizatorice. Elwood i‑a scris că fusese arestat, dar nu era sigur că scrisoarea a ajuns la el. Domnul Hill cunoștea oameni care ar fi vrut să afle lucruri despre un loc cum e Nickel după ce au pus mîna pe el.

— Nu mai e ca pe vremuri, spuse Elwood. Putem să luptăm pentru noi înșine.

— Chestia asta abia ține acolo, afară… cum crezi c‑o să funcționeze aici?

— Vorbești așa pentru că n‑ai pe nimeni afară care să‑ți ia apărarea.

— Așa‑i, recunoscu Turner, dar asta nu înseamnă că nu pricep cum funcționează sistemul. Poate că tocmai de‑aceea înțeleg lucrurile mai clar. Făcu o grimasă cînd detergentul începu să‑i dea dureri de burtă: Cheia situației de aici e totuna cu supraviețuirea în libertate – trebuie să vezi cum acționează oamenii, iar apoi să depășești greutățile ca într‑o cursă de obstacole. Asta, dacă vrei să ieși de‑aici.

— Să absolv școala.

— Să ieși de‑aici, îl corectă Turner. Crezi că poți? Să fii pe fază și să gîndești? Nimeni n‑o să te scoată – singur o să ieși.

A doua zi dimineață, doctorul Cooke îi dădu papucii lui Turner cu două aspirine, repetîndu‑i sfatul să nu mai mănînce nimic. În momentul acela în infirmerie era doar Elwood. Perdeaua ce‑l ascunsese pe băiatul necunoscut era pliată într‑un colț. Patul era gol. Dispăruse peste noapte, fără să trezească pe nimeni.

Elwood avea de gînd să urmeze sfatul lui Turner, la modul serios, dar asta se întîmpla înainte să apuce să‑și vadă picioarele. O clipă se simți învins.

Petrecu încă cinci zile în spital, iar apoi se întoarse alături de ceilalți băieți de la Nickel. La școală și la muncă. De‑acum era în multe feluri unul dintre ei, inclusiv în acceptarea tăcerii. Cînd bunică‑sa a venit în vizită, n‑a putut să‑i spună ce‑a văzut cînd doctorul Cooke i‑a dat jos pansamentele și s‑a dus pe gresia rece pînă la baie. S‑a uitat cum arată și și‑a dat seama că inima ei n‑ar răbda așa ceva, plus rușinea de‑a nu fi putut să împiedice toată povestea. Era la fel de departe de ea ca toți membrii dispăruți ai familiei ei, deși ședea față‑n față cu ea. În ziua de vizită îi spuse că se simte bine, dar e trist, că e greu, dar rezistă, cînd, de fapt, nu voia să‑i spună decît Uite ce mi‑au făcut, uite ce mi‑au făcut.

--------------- 

^[1]. GI Bill, lege publicată în iunie 1944, prin care vete­ranii din al Doilea Război Mondial primeau compen­sații financiare, credite avantajoase pentru lansarea unei afaceri, dreptul de a urma cursuri universitare etc. Cum toate aceste facilități erau girate de autoritățile locale, veteranii de culoare nu au putut profita aproape deloc de această lege, fiind permanent discriminați.

^[2]. Ambele titluri au apărut în seria de benzi desenate Tales from the Crypt (Povestiri din criptă), publicate între anii 1950 și 1955. Seria a fost interzisă după ce părinții și Biserica au semnat mai multe petiții în care se arăta că ea are un efect negativ asupra tinerilor cititori, încurajînd analfabetismul și delincvența juvenilă.

^[3]. Serial TV comic difuzat pe canalul de televiziune CBS între 1960 și 1968.

^[4]. Nickel, în engleza americană, este denumirea monedei de cinci cenți.