Premieră editorială: Frică de umbra mea

11 septembrie 2019   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă un fragment din romanul Frica de umbra mea, de Cezar Paul-Bădescu, apărut recent în colecția „Ego. Proză” la Editura Polirom.

Deopotrivă sursă de mari temeri și fascinație, moartea ocupă un rol central în noul roman al lui Cezar Paul-Bădescu. Personajul-narator cochetează cu ideea sinuciderii în adolescență, după ce i-a citit pe existențialiștii francezi sau pe Cioran, apoi trece prin experiențele directe ale dispariției celor dragi (la început bunici, apoi prieteni), la maturitate are de-a face cu un mediu care se folosește de moarte, mass-media, sau ajunge să se intersecteze cu oameni care au adus moarte (un soldat american care a luptat în Irak sau canibalul german Armin Meiwes). Toate aceste experiențe sînt piese de puzzle care îi modelează treptat viața și îl ajută să se maturizeze, să privească diferit moartea celorlalți și perspectiva propriei morți, să se înțeleagă și să se împace cu sine.

Cezar Paul-Bădescu (n. 1968) a debutat în volumul colectiv Tablou de familie, iar volumul său individual de debut, Tinerețile lui Daniel Abagiu, a deschis Colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom, în 2004. Este autorul romanului Luminița, mon amour, adaptat cinematografic în filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer, laureat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, în 2017. A fost redactor la revista Dilema (și apoi Dilema veche) vreme de 15 ani, a fost redactorul-șef al suplimentului Adevărul literar și artistic, a condus secția de cultură a ziarului Adevărul sau a realizat emisiunea Cartea cea de toate zilele, la TVR 2. Din activitatea jurnalistică au rezultat volumul de eseuri Umbre pe ecranul tranziției (Editura Humanitas) și coordonarea volumului Cazul Eminescu (Editura Paralela 45). 

Degetul cocîrjat 

Sentimentul că duci un miel la tăiere – pe‑ăsta‑l ai cînd stai de vorbă cu un om despre care ştii că nu mai are mult de trăit, iar el nu ştie. Mielul se bucură de viaţă, zburdă fericit sau se gudură pe lîngă tine, iar tu eşti conştient de inconştienţa lui. Cu cît starea lui e mai departe de ceea ce i se pregăteşte, cu atît povara ta e mai mare.

Medicii îi spuseseră bunicului meu că avea pneumonie şi că putea să se trateze foarte bine şi acasă, că nu mai era nevoie să stea în spital. Alor mei le ziseseră că avea cancer pulmonar şi că nu mai era nimic de făcut, aşa că‑l trimiteau să moară acasă. Taică‑meu se gîndise că ar fi mai bine să nu‑i spună, să nu‑l demoralizeze. Mai ales că bunică‑meu era destul de vioi. L‑au cazat la fratele lui taică‑meu, Doru, unde stătuse în ultima jumătate de an, şi l‑au culcat pe canapeaua extensibilă din sufragerie, care era destul de solidă. În plus, acolo putea să fie şi îngrijit de noră‑sa, Dora, care era asistentă medicală.

„Eşti pe mîini bune, nu ai de ce să‑ţi faci probleme şi‑ai să vezi ce repede o să te pui pe picioare!”, i‑au zis.

Mie mi se părea aiurea chestia asta. Cum adică? Tocmai el să nu ştie ceva ce‑l priveşte în primul rînd pe el? Moartea‑i o poveste strict personală – îmi ziceam –, nimeni nu poate să te înlocuiască, prin urmare, e revoltător să nu fii lăsat să ţi‑o gestionezi. Apoi era vorba de viaţa lui şi avea dreptul să ştie ce se‑ntîmplă cu ea. Poate că ar fi vrut să‑şi trăiască ultimele săptămîni în distracţii sau – dimpotrivă – în reculegere şi rugăciune. Măcar dacă l‑ar fi lăsat să fumeze! Îi ardea buza după o ţigară şi, dacă ar fi ştiut că tot aia e, la ce s‑ar mai fi abţinut?

Am încercat să le spun şi părinţilor teoriile mele, dar, desigur, nimeni n‑a stat să mă asculte. Se părea că eram singurul care gîndea astfel.

Situaţia era de căcat: cum e cînd el îşi face planuri, că va muta nu ştiu ce munţi din loc după ce va scăpa de boală, iar tu nu te poţi uita la el, că te cuprinde mila? Mila şi o imensă vină. Tu – a cincea roată de la căruţă – ştii, pe cînd el nu.

Pe de altă parte, faptul că aveam şi eu un grav bolnav în familie mă făcea să mă simt important în faţa colegilor de la liceu. Puteam să‑i impresionez povestindu‑le despre bunică‑meu şi, bonus, beneficiam şi de acea stare faină pe care‑o încerci cînd eşti compătimit. Tu nu eşti practic implicat direct, nu‑ţi pui pielea la bătaie, dar ai parte de laurii învingătorului. Sau ai învinsului – învinsului învingător, încoronat cu aura suferinţei şi a morţii.

Iar poveştile hardcore nu au întîrziat să apară.

De exemplu, la finalul unei vizite în care‑mi vorbise din vîrful patului despre tot felul de chestii pe care urma să le facă după ce avea să se pună pe picioare, bunică‑meu mi‑a zis în treacăt:

„Nu ştiu ce dracu’ mi‑o ieşit aici. Ia vezi şi tu!”.

Şi s‑a descheiat la bluza de pijama ca să‑mi arate nişte umflături. Era una pe stern, ca un măr mic, tăiat pe jumătate şi pus acolo, şi alta pe coaste, într‑o parte.

„Cine ştie? Or fi nişte furuncule, ceva…”, am încercat eu.

„Pe naiba furuncule! Cine‑o mai văzut furuncule aşa mari? Şi‑s şi tari. Ia pune mîna!”

Ce să‑i zici? Că nici nu te gîndeşti să atingi chestiile ălea, că ţi‑e groază să pui mîna pe aşa ceva? Că, deşi ştii că metastaza osoasă nu e contagioasă, te temi să te apropii de aşa o grozăvie, să nu se ia cumva şi la tine? Nu, nu poţi să refuzi, aşa că te apropii şi atingi umflătura de pe piept cu degetul arătător, puţin, de parcă ţi‑ar fi frică să nu se spargă. Simţi căldura cărnii şi‑ţi retragi degetul rapid, de parcă te‑ai fi fript.

„Pipăie bine, să vezi că‑i tare!”, auzi vocea intrigată a bunicului, venită parcă de undeva de foarte departe.

Încerci să nu te mai gîndeşti, îţi zici „ce‑o fi o fi!”şi, cu un gest eroic, apuci umflătura cu toată palma. După ce depăşeşti primul moment de groază, realizezi însă că poţi să faci asta fără nicio problemă. Ţie nu ţi se întîmplă nimic – asta e clar! – şi ai reuşit să‑ţi anesteziezi şi empatia care te făcea să crezi că excrescenţa aia te va durea în vreun fel pe tine. De‑acum ai putea să pipăi orice umflătură ţi se oferă. Strîngi puţin de cîteva ori, aşa cum faci la piaţă cu fructele, să vezi cît sînt de coapte. Mărul de pe pieptul bunicului e tare, ca un măr proaspăt.

„Vezi? Ce poa’ să fie?”

„Nu ştiu”, îl minţi fără tragere de inimă şi încerci să scoţi castanele cu mîna altuia: „Dora ce zice?”.

„Zice că‑s inflamaţii reumatice… D’apăi eu n‑am mai văzut aşa ceva!”

„Eu cred că ştie ea ce ştie, că nu degeaba o fi făcut şcoala aia. Te dă cu vreo cremă, ceva?”

„Îmi dă cu de‑ăla, cum îi zice?… Lasonil.”

„Păi, vezi? Deci eşti pe mîini bune!”

Adevărul e că‑ţi trebuie mult cinism să poţi discuta cu un muribund care nu ştie că va muri. Dacă‑l ai de la natură, e bine, dacă nu‑l ai, îl exersezi şi, cu timpul, îţi intră în sînge. E ca în cazul atingerii umflăturilor de la metastaze.

Mai multe