Premieră editorială: Caiet de ricoșat gînduri

15 mai 2019   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din Caiet de ricoșat gînduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului de Gabriel Liiceanu, apărut recent la Editura Humanitas. Volumul va fi lansat sîmbătă, 1 iunie, ora 13,45, la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2019, standul Editurii Humanitas.

„Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul cîtorva mii de ani, au gîndit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii.

Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfîrșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notînd deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.

Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemînă: nu trebuie decît să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu

Caiet de ricoșat gînduri

Cînd am început să scriu, în jurul vîrstei de 20 de ani, mă gîndeam numai la mine: important era să înțeleg eu ceea ce puneam pe hîrtie. Treaba cititorului era să se descurce cum poate. Era vina lui dacă nu ajungea la gîndul meu. Eram arogant și ceream ca „inteligența” mea să devină etalon pentru lectura oricui. De fapt, mă drogam cu sonoritatea propriilor cuvinte, mă lăsam tîrît de ele, întrezărind în încolăcirile lor imprevizibile promisiunea unui sens. Cel mai adesea nimeream alături de ceea ce voisem inițial să spun sau pur și simplu uitam de la ce pornisem. Mă rătăceam pe cărări a căror existență nici măcar n-o bănuisem.

***

Pentru că știința adecvării cuvîntului la gînd și toarcerea unui fir al gîndirii se învață tîrziu – ele rămîn o luptă continuă, în care cel ce scrie e urmărit mereu de senzația că a ratat căderea perpendiculară pe sens –, exprimarea are cel mai adesea tendința să alunece în vag, în aluzie sau în incomprehensibil. Aproape niciodată nu găsim cuvintele pentru a spune întocmai ceea ce trăim sau gîndim. Suferim de neîndemînare verbală, ne scăldăm în vorbe care nu sînt în stare să decupeze, cu grația și precizia unui bisturiu, materia ideilor și a trăirilor noastre.

***

Cu vremea, văzînd cît de ușor le este atîtor autori să îngroape ideile sub mormane de cuvinte, mi-am făcut din simplitate comandamentul suprem al scrisului. Acum, cînd scriu, simt peste umăr privirea cititorului care îmi cere socoteală: „Ești sigur că am să înțeleg ce-ai vrut să spui?”. Încet-încet, hăituit de această fantomă exigentă, am început să sper că am atins acel grad de simplitate care mă face accesibil oricui. 

***

De cîte ori, zile la rînd, nu pot să scriu nimic (și asta îmi dă senzația că am încetat să exist, căci altceva nu știu să fac cu mine), îmi vine în minte notația lui Tolstoi referitoare la lipsa acelui „prisos de încordare a gîndirii, care să ceară exprimare”. Acum, de pildă, am gîndirea flască. Efortul de a te cățăra, de fiecare dată, pe propria ta inteligență, de a ajunge în vîrful ei.

***

Am intrat în viața de „autor”, nemulțumit de aproape tot ce scriam. O anumită „jenă” la citirea propriilor pagini, odată tipărite, m-a urmărit de fiecare dată ca o umbră: umbra orgoliului nesatisfăcut, a suferinței de a vedea că nu pot să zbor, cu ajutorul cuvintelor, îndeajuns de sus pentru a simți cum mă învăluie fericirea.

Acum, în tîrziul vieții, lucrurile se răstoarnă: îmi cad ochii pe cîte o pagină scrisă cine știe cînd și mă surprinde să văd că e bună. Nu-mi vine să cred – recapitulîndu-mi nesiguranțele – că eu sînt autorul ei. Dar poate că tocmai mînat ani la rînd de biciul nemulțumirii, am ajuns la această împăcare tîrzie cu mine, cu scrisul meu.

***

Îmi place formula lui Matei C. „lectura mea ursuz-răuvoitoare”. Se referă la revenirea asupra cărților proprii. Nu există multe mărturii despre felul în care se văd scriitorii cînd își răsfoiesc, după ani de zile, paginile deja publicate. Cînd o faci, constați că fiecare carte are mirosul ei, vîrsta ei, fiecare și-a lăsat altfel amprenta în tine, fiecare te-a chinuit în felul ei. Ani de zile mi-am redeschis cărțile la răstimpuri, speriat de ce voi găsi în ele. Pe fiecare mă grăbisem s-o uit la scurtă vreme după ce-i dădusem drumul în lume. M-am ferit din răsputeri să mă plac, să fiu încîntat de mine, asistînd de-atîtea ori la spectacolul grotesc al celor care așteaptă ca lumea să se oprească în loc după fiecare ispravă a lor. Am fugit de fiecare carte încheiată în direcția alteia noi, cu speranța că, de data asta, o să fie poate mai bine. Și teama care mă cuprindea, pe măsură ce scrisul meu devenea mai confesiv, că mă voi face de rîs!

***

Mi-am părăduit o bună parte din viață pentru că n-am știut să descopăr decît tîrziu singurătatea. În apartamentul din Dr. Lister, în iubitul meu Cotroceni, la douăzeci și ceva de ani, cînd am început să scriu Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii, locuiam cu toți ai mei (părinți, soră și cumnat) și lucram noaptea, după ce ei se culcau, în sufragerioara de lîngă bucătărie. Scriam ocrotit de respirația lor neauzită, de starea de somn a tribului. Aveam nevoie de cupola duhului casei, care-mi absorbea spaimele și neliniștile și-mi prelungea „protecția” dincolo de vîrstele copilăriei și adolescenței. Scriam adăpostit, împachetat într-un cocon, și e limpede că spiritul meu nu fusese înțărcat, nu făcuse saltul în lume pentru a lua viața în piept pe cont propriu. De aceea nu eram bun decît să fac teorie, să bat cîmpii speculativ, să scriu întortocheat și „inspirat” despre limită și moarte în plin analfabetism existențial. Scriam, turnat afectiv între ziduri protectoare și liber să gîndesc, fără să fi plătit însă vreun tribut pentru dreptul de a pune pe hîrtie propoziții despre granițele și răscrucile vieții. Carapacea mea venea din afară, ca o pavăză, nu crescuse dinăuntru. Depindeam. Eram imatur. Nu descoperisem singurătatea ca semn al maturității, locul acela bine ascuns din tine care nu se clatină în fața nici unei încercări.

***

Am făcut un salt pînă la Crevedia (24 de kilometri de București), să-l vizitez  pe Horia care s-a mutat de cîteva luni acolo, într-o casă maramureșeană pe care o cumpărase, în urmă cu 15 ani, pe 1800 de dolari și pe care o strămutase, de la cinci sute de kilometri, pe o pîrloagă de la marginea satului dîmbovițean. Maramureșeanul care i-o vînduse se pregătea s-o pună pe foc. Horia o cărase cu un tir, și patru meșteri din Maramureș veniseră s-o asambleze.

Rezultatul e uluitor. Mîngîi bîrnele de stejar, perfect îmbinate, cu senzația că stau lipit de un uriaș animal încremenit, ajuns aici dintr-o altă vîrstă a omenirii, în care nu existau decît civilizații ale lemnului ce-și făcuseră loc în natură fără s-o mutileze, elegant, cu grație și bun simț, singurele care știuseră să intre în armonie cu plantele, cu apa și pietrele. Îmi lipesc obrazul de mărețele bîrne și le mîngîi fără să mă mai satur de netezimea lor, de felul în care captaseră timpul și-l încrustaseră în ele. De fapt, mîngîi fără să știu urma vegetală a vieții din fratele nostru lemnul, cea pe care n-ai cum s-o mîngîi în beton, piatră sau metal, neînsuflețite, toate, din capul locului. Mă gîndesc, pipăind lemnul cu nesațul degetelor, că el este de fapt singurul cadavru pe care îl îmbrățișăm fără urmă de silă, singurul în care, seva vieții încetînd să mai curgă, relicva păstrează, în altă întruchipare, frumusețea pierdută a vieții. Iată de ce singurul loc în care poți glorifica splendoarea morții este o casă de lemn.

Pridvorul din spatele casei, înconjurat de un gard de uluci, învechit și el, prins între stîlpii ciopliți cu bun gust, deschide către un hectar de pămînt cu iarba bătucită, cu copaci azvîrliți ici și colo și cu lacul strălucind în soarele apusului. E o liniște desăvîrșită.

Ne instalăm în biroul lui Horia de la etaj, cu ferestrele deschise larg către lac, pîndiți de un salcîm ale cărui frunze încep să vibreze discret la fiecare adiere a vîntului. Stau într-un fotoliu, ronțăi din cînd în cînd cîte un cracker și, înainte de a trece la „ordinea de zi”, discutăm de una, de alta. Și, dintr-odată, parcă în deschizătura unei spovedanii neprogramate, Horia începe să-mi povestească viața lui, pe un ton straniu, lucid și cald totodată. Mă plimbă prin cotloanele ei, care se multiplică și se complică pe măsură ce avansăm. Treptat, totul capătă forma unui labirint văzut de sus, care-și dezvăluie în cele din urmă secretul și-l înfățișează ca destin. Ascult fascinat, cu senzația că am evadat din timp. Sîntem, cum îmi va scrie el a doua zi, „învăluiți în lumina lichidă  a camerei” și trăim împreună „cîteva ore de eternitate”. Am plecat către seară, cu gîndul că cineva îmi dăduse în dar viața lui. Straniu era că personajele din povestea lui Horia, ca-n tragediile eline, aveau toate dreptate, partea lor de dreptate, și doar împreună, ca-n blestemata estetică a lui Hegel, ele recompuneau chipul întreg al Adevărului prin căderea, suferința sau izbăvirea lor de-o clipă. Căci cîteva se salvau, o vreme, cîteva rămîneau, zdrobite, pe marginea drumului vieții, pentru a reînvăța apoi, într-un tîrziu, cu sufletele mutilate, mersul. Și, peste toate, viața se tăvălea, nepăsătoare, înainte.

Mai multe