Prefacerile timpului în Moromeții 2
● Moromeții 2 (România, 2018), de Stere Gulea.
Mai toate artele au demonstrat că simplul fapt de a înainta în vîrstă nu garantează automat că vei fi tot mai bun, ba chiar, judecînd empiric, aș zice că dimpotrivă. Cinema-ul, cu priza sa predilectă pentru realitatea imediată, e cel mai sensibil cînd vine vorba de „încremeniri în proiect”. Acesta a fost principalul motiv pentru care am urmărit cu oarecare scepticism proiectul Moromeții 2; mai ales intervalul de peste 30 de ani ce îl separă de primul film era suficient pentru a-mi evoca o serie de exagerări și stridențe recente ale unor buni artizani sub cenzura comunistă, dar care, odată ce-au dat de gustul libertății, s-au rătăcit.
Fapt este însă că noul film al lui Stere Gulea se achită onorabil de sarcina sa, care nu e dintre cele mai simple: al doilea volum din Moromeții lui Marin Preda nu cuprinde doar crîmpeie din viața familiei lui Ilie Moromete, concepută în strînsă relație cu lumea relativ etanșă a satului – cum o făcea primul. Scope-ul părții a doua este mult mai extins, și are în vedere cartografierea unui teritoriu (deopotrivă spațial și temporal) în plină metamorfoză, în care realitatea e alunecoasă și devine imposibil să tranșezi între una și alta. Sînt momente puternic încărcate psihologic, marcate de încrederea temătoare a oamenilor într-un viitor greu previzibil, dar și de nesiguranța pricinuită de amintirea proaspătă a războiului.
Cred că de aici vine și unul dintre minusurile filmului, căci ambiția lui Gulea e să atace la rîndul său transformările social-politice din zorii regimului comunist, dar și pe cele sufletești traversate de Ilie și de mezinul Niculae. La o oră şi 50 de minute, cît e timpul de rulare al filmului, faptul că scenariul oscilează între satul schimbat la față și orașul care fascinează tot mai mult, între conservatori și progresiștii „lumii noi”, și între numeroase personaje nu e un atu – romanul avea spațiu de desfășurare, dar filmul poate atinge aceste teme (familie, societate, timp) doar la suprafață, oferind o viziune destul de tocită asupra unor lucruri deja știute. Astea fiind zise, există o veste proastă și pentru liceenii care sperau să înlocuiască lectura romanului cu filmul lui Gulea, fiindcă cel din urmă include și pasaje din Viața ca o pradă: Niculae nu are numai ambiții de reformă a societății, ci și de creație individuală, astfel că se imersează în mediul sufocant al gazetăriei.
Al doilea minus e jocul lui Iosif Paștina în rolul tînărului Niculae. E drept că băiatul face pasul integrării în lumea cea nouă, avînd lecturi din Lenin și încercînd să se sustragă lumii primitive a satului românesc – dar Paștina pare, oricum ai lua-o, din alt film, unul străin atît de munca fizică a pămîntului, cît și de verva intelectuală investită în acel moment de răscruce. Pe de altă parte, Ilie al lui Horațiu Mălăele e de-acolo: un personaj în curs de resemnare, care alunecă dinspre vorbele cu tîlc și caracterul hedonist-introspectiv din primul film spre un muțism nihilist greu de penetrat. Mălăele face din Ilie un personaj care nu mai ține pasul cu timpul său, ci se adîncește într-un profund decalaj față de noua realitate. Declinul bărbatului e iremediabil: fiii mai mari, care afișau de mult tendințe „separatiste”, au rămas la București, Nilă a căzut pe front, semnificația trebuințelor spirituale ale lui Niculae (eternul „la ce ai tu nevoie să citești?”) îi scapă – iar situația cu soția Catrina (Dana Dogaru într-un rol scurt și caustic) a degenerat din cauza popasurilor amoroase pe la alte femei din sat.
S-ar putea ca filmul să nu abordeze în profunzime nici un fir deschis de schimbarea de regim – dar, simetric, nici nu cade în schematisme anticomuniste arhicunoscute. Pînă la urmă, cred că suspensia de peste 30 de ani a fost benefică, fiindcă a permis o privire echilibrată asupra conținutului: structura filmului e una cît se poate de clasică, poate chiar ușor anacronică, însă moderația – sau echidistanța – scenariului față de ideologiile contrare (și coexistente) ale vremurilor pe care le detaliază îl înscriu fără dubiu în contemporanul românesc, și nu în vîltoarea lipsită de măsură a anilor ’90.
În Moromeții 1, personajul lui Niculae, pe-atunci copil, era esențial în alt fel decît cel de catalizator tematic de aici: rolul său era de a reflecta evenimentele, văzute parcă prin ochii săi. În repetate rînduri, Gulea intercala cîte un cadru cu copilul ce asistă la disputele adulților, tocmai pentru a-i sublinia inocența pierdută încet-încet. E o manevră care amintește de Copilăria lui Ivan al lui Tarkovski, fapt care insufla filmului o viziune poetică, aproape onirică. Rudimente ale unui astfel de idilism mai apar și în noul film, prin imaginea foarte atent șlefuită a lui Vivi Drăgan Vasile, care face din sat un adăpost tihnit și din oraș un topos forfotitor. Însă Gulea se ține acum mai strîns de planul realității, integrînd, parcă, și lecția Noului Val, prin cadre mai lungi. Rezultatul e un film polizat atent, poate chiar prea preocupat de mijloacele-i tehnice – ultimul cadru surprinde casa țărănească dintr-o dronă ce se înalță –, dar care se dovedește agreabil. Filmele (prea) mult așteptate trebuie luate în general cum grano salis; Moromeții 2 poate fi excepția care dovedește regula.
Moromeții 2 va rula în cinematografe începînd cu 16 noiembrie.
Foto: Stere Gulea