Preambul la Jazz In Church 2018

21 februarie 2018   Dileme on-line

La ora fastă la care citiți aceste rînduri, pentru că vă preocupă déjà sau urmează să vă rețină atenția povestea Festivalului de Muzică Necatalogabilă Înfiripat într-un Spațiu Neașteptat, toate „jocurile sînt făcute” și „nimic nu mai merge” (schimbat), carevasăzică organizatorii, Asociația JAZZ.RO, au pus la punct cele patru seri cu magie sonoră și cu har, au șlefuit afișul, au bucătărit cu precizie tot ce vă așteaptă și sînt la fel de nerăbdători ca și noi, publicul, să bată gongul – da, biletele vă sînt și acestea „imersate” în abisalul net, „la vînzare”.

Numărătoarea inversă a singurului festival de jazz găzduit cu suflet într-o biserică românească nu se mai consumă mocnit, ci arde cu flacără mare, deschisă, căci între 19 și 22 aprilie, pentru al șaselea an consecutiv, Festivalul Jazz In Church de la Biserica Lutherană Evanghelică va fi cap de afiș între evenimentele Bucureștilor, fidel tiparului de artiști și genuri muzicale pe le-a impus drept standard propriu și foarte ridicat, hotărît să decripteze enigmaticul termen de jAzZ drept o călătorie muzicală în multe dimensiuni, ce începe cu A și merge nu doar pînă la finalul Z, ci pînă la două sau mai multe asemenea finaluri și nici atunci nu crede că s-a sfîrșit, ci că reîncepe. Patologia convențional zisă jazz are sensuri noi la Jazz In Church și constant surprinzătoare, prin numele și talia artiștilor ce rostesc aici fraze de spiritualitate actuală, altfel spus tot ce e mai bun în muzica vremilor noastre.

Să îi cunoaștem pe protagoniști, racolați anul acesta la maturitate deplină, din zece țări de pe patru continente.

Joi, 19 aprilie

1st set: Gavino Murgia, Marco Mencoboni, Cantar Lontano: „Officium Divinum”

Fericită e soarta celor ce într-un atare program inserează doar nume grele, căci, dincolo de mulțumirea spectatorului, sau poate chiar înaintea aceleia, apare ușurința de a presăra concertele în absolut oricare ordine ar fi să fie, neputîndu-se vorbi de o ierarhie valorică. Altfel spus, vinul cel bun se pune pe masă de la început și lovitura de incepere aparține saxofonistului (să zicem așa, dar domnia sa performează la mulți, foarte mulți suflători, apoi compune, orchestrează și cîntă cu vocea de tenor!!!) sardinian Gavino Murgia (1969), care, ca și cum nu ar fi girat atîtea proiecte proprii și co-participat în ale altor staruri (R.A.Khalil, M.Godard, P. Fresu, B. McFerrin), a avut ideea de a pune la cale happening-ul de față, un tribut adus celui mai de succes crossover între muzica elevată a Evului Mediu și sunetul unic de saxofon al finalului de veac XX, vorbim, e limpede, de flamboiantul Officium – Jan Garbarek and The Hilliard Ensemble (ECM, 1993), unul dintre cele mai căutate, vînate și comercializate produse de scenă și de studio, albumul înregistrat dețînînd un record inegalabil al vînzărilor, iar spectacolul așijderea, cele mai impresionante săli de concert și, mai cu seama, lăcașe de cult ale lumii fiindu-i gazde, și nu doar o dată. Această reluare complet originală și îmbogățită a unor partituri vocale de secol XVI a fost descrisă de un cronicar entuziasmat drept „muzica pe care o aude John Coltrane în ceruri”.

Ca acest moment magic al harului lui Euterpe să nu se stingă la nivel de scenă, de trăire „pe viu”, live, Gavino Murgia, împreună cu Marco Mencoboni (1961), mare maestru internațional al clavecinului și orgii de biserica, totodată dirijorul ansamblului vocal Cantar Lontano (precum și director al festivalului de muzică veche omonim), au decis, atunci cînd englezii de la Hilliard Ensemble s-au retras din viața artistică, în 2015, că vor continua să poarte acest concept mai departe, interpretîndu-l ei înșiși sub inspirata titulatură de „Officium Divinum”. Reîncarnarea a fost rapidă, în același an, iar recunoașterea publică și critică superlativă: divină abordare, splendidă viziune, remarcabilă inițiativă. Rețineți și că denumirea de Cantar Lontano derivă dintr-o extraordinară tehnică antică de interpretare ce reușește simularea prezenței unui întreg cor de către cîțiva soliști.

Dar nu toate aceste povești ce stau la baza proiectului ne determină să ticsim în seara de joi Biserica Luterană, ci frumusețea pură a muzicii, vibrația neasemuită a partiturilor de sorginte sacră, al căror loc, a căror casă e aici, în cea a Domnului, precum și excelența celor 6 artiști ce deschid Festivalul, cărora nici accentele proprii jazzului nu le vor lipsi, auzi-veți. Dacă e să vorbim de un décor, de un mediu potrivit receptării acestui produs cultural ce transcede cele cinci secole de cînd a fost compusă forma sa inițială, aici se află.

2nd set: Catrin Finch & Seckou Keita                                                

Nimic nu ar putea contrasta mai serios cu ideea unui jazz în sensul clasic decît armoniile sublime pe care le vor genera cei doi virtuozi ai harpelor, unul galez și altul senegalez, cînd vor pogorî asupra spectatorilor norocoși notele desăvîrșit ritmate și conjugate într-unul dintre cele mai reușite interplay-uri ale show-ului actual, reunind parcă cascadele Niagara, Iguacu și Victoria laolaltă în grandoare și stil, întru delectarea sofisticată a auzului nobil și gustului șlefuit. Unul din marile numere de scenă cu care sîntem contemporani și, fără dubiu, o experiență greu de rătăcit între amintiri.

Vedeta feminină Catrin Finch (1980) stăpînește magistral harpa, străvechiul instrument, încă de la 9 ani, iar la 10 cînta în Orchestra BBC Proms, drept cel mai tînăr membru. Studii cu cei mai buni profesori și apoi premiile cele mai importante o aduc la 20 de ani în vîrful piramidei interpreților de harpă nu doar în natala Țară a Galilor (Cymru, cum cu mîndrie spun velșii), ci în toată Marea Britanie, precum și în lume. Devine profesor asociat la Conservatorul din Cardiff și la Academia Regală din Londra, unde este numită Harpista Oficială a Prințului de Wales. Cîntă muzică clasică, concertează în toate colțurile lumii, compune piese și albume proprii și stăpînește perfect pianul.

Provenind dintr-o familie cu sînge albastru de muzicieni din tată-n fiu, Seckou Keita (1978) devine cunoscut încă de la vîrsta majoratului, cînd începe să concerteze în Europa, alături de alte nume cu răsunet ale curentului world-music, și aduce în atenția publicului harpa africană Kora, un exotic instrument cu timbru seducător pe care artistul îl perfecționează, unificand în registrul său mai multe moduri de acordare și interpretare specifice feluritelor zone geografice de obîrșie ale acestuia. E impropriu să numim kora, simplist, drept harpă, căci uimitoarea făcătoare de minuni sonore e, de fapt, un hibrid al harpei cu lăută, cu o construcție foarte atentă la detalii tehnice, capabilă de performanțe unice, care, vizual, aduce cu sitarul indian, iar timbral cu întreaga orchestră ! Adăugați la toate astea că invitatul nostru, vrăjitorul Seckou Keita, folosește și o kora dublă, cu două grifuri, care îi permite să comute instantaneu într-un alt acordaj, și veți avea un vag preview a ceea ce ne așteaptă… Foarte priceput și că percuționist, artistul promovează în lumea largă valorile unui fond cultural extraordinar, al popoarelor din Africa de Vest, unde trubadurii se acompaniază cu kora și muzica înseamnă tradiție, istorie, viață.

Colaborarea celor doi nu e o simplă întîmplare fericită, ci era scrisă undeva, în stele, harpa fiind unul dintre cele mai puternice simboluri ale ambelor țări și virtuozitatea nepămînteană a muzicienilor purtînd, neîndoielnic, amprenta unei rostiri divine. Duo-ul va lansa, aici, la Jazz In Church, mult-așteptatul album “Soar”, un termen ce definește zborul, înălțarea, bucuria, sintetizînd deci emoția publicului.

* O informație de ultim moment alungă, vremelnic, din bucuria acestui concert, întrucît protagonista galeză Catrin Finch a fost diagnosticată la finele lunii februarie cu o maladie gravă (dar vindecabilă!), al cărei tratament o împiedică să călătorească. O vom aplauda, cel mai probabil, la ediția de anul viitor, iar concertul din data de 19 aprilie 2018 se transformă într-un recital Seckou Keita, numit „22 Strings“, potrivit numărului de corzi ale instrumentului vrăjit și titlului albumului solo al starului african.

Vineri, 20 aprilie

1st set: Renaud Garcia-Fons

 Întîiul recital, prima reprezentație solistică în cadrul manifestării, aparține magicianului francez de origine catalană Renaud Garcia-Fons (1962), un as al contrabasului – transformat, grație priceperii autorului, într-o adevărată armată a sunetelor. Și cînd zicem „transformat” nu doar la virtuozitate și inspirație ne referim, dar chiar și la modificarea fizică a maiestuosului instrument, căruia RGF i-a adăugat o coardă, precum și multe efecte electronice moderne în prelucrarea, alungirea, strunjirea și modelarea frumoasei voci grave.

 Născut într-o familie de artiști, RGF studiază instrumentele și muzica încă de la 5 ani, începînd cu pianul și chitara clasică și comutînd pe contrabas la vremea studiilor universitare de la Conservatorul din Paris. Chiar de la absolvire, tînărul artist devine interesat de jazz și cîntă alături de nume cu rezonanță ale genului, încercînd permanent și să introducă în munca sa influențe noi, ale altor specii muzicale, și să lărgească registrul instrumentului. În anii ’90 apare acea a cincea coardă de care aminteam, cea care propulsează contrabasul din postura de acompaniament în cea de solist. Dobîndește notorietate și recunoaștere pentru tehnica sa deosebită și cîntă cu Dhafer Youssef, Jean-Louis Matinier, Kudsi Ergüner, Michel Godard.

 Imprimă la casa tedescă Enja, cea care îi va găzdui toată opera, zece albume de studio și concert, precum și DVD-uri, atît solo, cît și cu variante ale formulelor de duo, trio, cvartet. Totodată primește comenzi pentru lucrări de muzică clasică și muzică de balet, din multe colțuri ale lumii, pentru teatru, film și radio. Distincțîi și premii pentru activitatea de contrabasist, cel mai recent fiindu-i decernat chiar anul trecut (premiul BMW Welt Jazz, cîștigat recent și de Mathias Eick sau Michael Wollny).

 La ora actuală Renaud Garcia-Fons are nu mai puțîn de zece proiecte active, funcționale, cu care călătorește la toate marile festivaluri cărora le este oaspete. Explicația rezidă, desigur, într-un bun management, dar care se bazează pe ceea ce are unic acest șarmant poet al sunetelor: tehnică și virtuozitate extreme, un sound propriu, aducînd mai degrabă cu vioara decît cu clasicul bas, o ‘respirație’ pan-sud-europeană, zisă mediteraneană – numitor comun al creației sale, precum și capacitatea de a îmbina mai multe curente muzicale în același proiect, în același disc și chiar în aceeași piesă (jazz, world, flamenco, cu intarsii arăbești, grecești sau asiatice).

2nd set: Matthias Eick / Håkon Aase / Andreas Ulvo

Că Norvegia devine tot mai pregnant paradisul realizărilor muzicale de autentică valoare din zilele noastre nu mai e o mare noutate, este doar o chestiune de (scurt) timp pînă ce portativul să fie înscăunat drept brandul acestei fantastice țări, iar apariția pe cerul scandinav a acestei stele în continuă ascensiune de mai bine de un deceniu, întrupată de poli-instrumentistul Mathias Eick (1979), generează multă bucurie în rîndul ascultătorilor de jazz, constrînși alteori să accepte o ofertă contemporană cu o estetică austeră, poate insuficient de caldă sau de muzicală pentru a le satisface căutările. Ei bine, diametral opus stau lucrurile în muzica lui Eick, talent consacrat drept trompetist (dar care știe a cînta perfect la TOATE instrumentele), cîndva doar membru al Jaga Jazzist și Trondheim Jazz Orchestra, dar mai apoi semnînd în calitate de leader patru albume la ECM Records, compuse într-o tonalitate mai degrabă senină, dinamică, pozitivă – fără însă a scădea din calitatea, temeinicia sau seriozitatea conceptului, cu un filon liric, seducător, influențat de folclor, dar complet original, adesea cu structuri de crescendo neasemuite.

Maturitatea proiectelor sale este indubitabilă, precum și orchestrarea inovativă a acestora, artistul pornind la drum cu un cvintet cu doi bateriști (concert susținut întocmai și în cadrul festivalului de la Gărîna, în 2011), dar formulele putînd fluctua rapid, cu viteza de care autorul are nevoie pentru ilustrarea sentimentelor sale, zidite adînc în fundația fiecăruia dintre albume. Nimic nu ilustrează mai bine aceste spuse decît line-up-ul actual, de pe fierbintele Ravensburg (2018), care include și nucleul cu care Eick sosește pentru prima oară în București, aici, la Biserica Lutherană, adică pe prolificul pianist, compozitor, fotograf și fumător de pipa Andreas Ulvo (1983) – partener de cursă lungă cu Eick – și pe și mai tînărul violonist Håkon Aase (1992), mezin absolut al festivalului. Chiar în acest trio au vrăjit norvegienii publicul adunat în Rîșnov, în augustul anului trecut, pentru un memorabil concert tot ‘de biserică’. Atunci îl auzeam pentru întîia oară pe Eick îngînînd, cu vocea, în surdină, o baladă, acum piesa în cauza încheie noul sau disc, un material cvasi-instrumental, firește, pretins autobiografic.

Pe lîngă adaptarea pertinentă a repertoriului la cadrul solemn al spațiului sacru, trio-ul Eick/Aase/Ulvo trebuie neapărat văzut în concert pentru că aici și numai aici Andreas Ulvo evoluează nu la pian, ci la orgă de biserică, și nu oricum, ci descărcînd în tuburile misterioase șiruri întregi de emoții și armonii de care cu siguranță nu știați. Cum completează acestea tonurile din trompeta suavă a lui Eick și cum le leagă vioara junelui Aase ? Nu lăsați internetul să vă istorisească, căci merită să aflați dumneavoastră înșivă, direct din epicentrul unei experiențe complexe.

Sîmbătă, 21 aprilie                                 

1st set: Yaron Herman

Al doilea recital cu care ne regalează Festivalul va aparține pianistului israelian Yaron Herman (1981), un artist ce în adolescență s-a visat star al jocului de basket, doar că o accidentare i-a stopat ascensiunea sportivă și l-a forțat să își descopere talentul de muzician profesionist, să și-l desăvîrșească în State, la Berklee, apoi să se stabilească în Franța și să cîștige numeroase premii naționale și internaționale, să imprime la ACT Music și la Blue Note, dar și să fie ani la rînd președinte al juriului Concursului de Pian din cadrul Festivalului de Jazz de la Montreux. Este, fără dubiu, maximumul ce se poate obține dintr-un nedorit beteșug.

Stilul și aspirațiile estetice ale lui Herman sînt influențate de multe, foarte multe curente muzicale diverse, opuse chiar, și de artiști de talie în spiritul cărora și-a format urechea și mîna. De la Jarret la Bjork și de la Police la Ravel, muzicianul a scris o hartă proprie a sunetului nou, pe care continuă să o îmbogățească, să o jaloneze cu repere personale și cu reinterpretări jazz ale unor hituri din arii culturale total diferite.

Întîlnit în studiouri și pe scene cel mai adesea în trio, Yaron Herman a construit în paralel și o carieră de pianist solist și de teoretician al muzicii, instrumentului și procesului componistic, organizînd conferințe, ateliere de creație, adevărate laboratoare unde adoră să cînte și să explice cum, de ce și pentru ce.

Concertul său din această a șasea ediție a Jazz In Church marchează fericit și stăruința cu care organizatorii ne propun, în mod regulat, de aproape un deceniu, atît în Festival, dar și în evenimente de sine-stătătoare conceptul de Modern Solo Piano, una dintre ‘mărcile’ Asociației Jazz.RO (și nu singura constantă, căci nici matinalul Jazz For Kids nu va lipsi !), o structură care oferă publicului cei mai interesanți și originali pianiști ai zilelor noastre, într-o confruntare directă cu instrumentul rege. Nu e lipsit de savoare să înșirăm aici numele celor ce au dat curs, pînă acum, invitației, în ordine alfabetică, spre a vă provoca să o reconstituiți chiar dumneavoastră pe cea cronologică: Alperin, Bärtsch, Brüninghaus, Couturier, Ferlet, Melnik, Możdżer, Takase, Tsabropoulos, Von Schlippenbach, Wesseltoft. Și Herman.

2nd set: Giovanni Guidi Trio                           

De ani foarte buni e arhistiut că jazzul italian este un semeț edificiu cultural, un portdrapel al scenei europene din secolele trecut și prezent, ingredientele sale de soi fiind tradiția, aportul sistemului de educație (școala, familia și Biserica cultivînd pe scară largă dragostea de instrument), laolaltă de talentul înnăscut, nativ aceste nații. Muzica a fost și este un domeniu al excelenței italienești, în foarte multe dintre genuri, și și în jazz Italia are o pondere importantă în tot ce se compune, cînta și imprimă, precum și în promovarea curentelor emergente. De aici, din Italia vine (revine), surpriză sau nu tocmai, giovanul Giovanni Guidi (1985), zis cîndva copilul-minune al scenei peninsulare de jazz, prezent și în ediția de anul trecut. Cînd știi sau presupui cîți alți mari maeștri așteaptă să își facă acordajul aici, la Jazz In Church, realizezi că nu este o stereotipie această inedită propunere, ci o acțiune logică, date fiind talentul, sensibilitatea și cantitatea de empatie transmisă de acest pianist fără pereche. Acum, nu altcîndva, merită să mai tăiem cîte o felie din tortul mediteranean de note cu aromă de simțuri și spumă de melancolie al artistului. Nu ne paște un exces, ci este o necesitate stringentă; odată gustat mărul muzical, o altă propunere ar părea ternă …

Dacă în 2017 Guidi era treime a proiectului Thanks For The Fire, cu Luca Aquino la trompetă și cu arhanghelul Rabbia la percuții, acum el va fi prezent cu opera proprie, cu trio-ul ce îi poartă numele și se întregește cu conaționalul Francesco Ponticelli (1983) la contrabas și cu portughezul João Lobo (1981) la baterie, materialul muzical fiind déjà fixat pe cîteva albume ECM.

Guidi și Ponticelli fac parte din acea elită jazzistică a Italiei ce își trece cu mîndrie în biografie “descoperit de însuşi Enrico Rava”, căci nu e puțin lucru să te aprecieze, îndrume și promoveze chiar sensei-ul cel cu 10 dani. Cîntînd împreună încă din adolescență, cei doi se completează perfect, atingînd cote maxime în atît de rîvnitul interplay, iar prezența tobosarului lusitan (un nume foarte căutat pe întreaga scenă europeană), de generație cu cei doi, se prea justifică, sunetul acestui trio clasic dobîndind noi valențe în interpretare, dar mai ales în inducerea către public a unor puternice stări emotive. Că sînt acestea de extaz sau de visare, de entuziasm sau de spleen contează în mică măsură, important este că muzicii lui Guidi, redată în această aliniere, nu îi poți rămîne impasibil. Ar fi superfluu să mai subliniem că, aidoma trio-ului nordic de vineri, și aici intalnim un jazz temperamental, cu compoziție strălucită, rareori cu piese altfel decît originale, foarte autentic și extrem de virtuoz, un număr de podium.

              

Duminică, 22 aprilie

1st set: Sylvie Courvoisier / Mark Feldman

Înștiințați-vă prietenii că ultimele episoade ale Festivalului se difuzează în Seara Americană – o vom numi așa nu doar grație cetățeniilor artiștilor care ne onorează, dar și din perspectiva materialelor muzicale ce ni se pregătesc: diverse, curajoase, imperfectibile tehnic și excelent rodate.

Al doilea duo al serialului nostru are cîteva caracteristici cheie: este de factură clasică – vioară și pian, strălucește în toată zona de crossover (înțelegînd aici prin asta avangardă mixată cu muzică de cameră și cu jazz consacrat) și funcționează atît în luminile rampei, cît și în universul privat al protagoniștilor, soții Sylvie Courvoisier și Mark Feldman (1955). Cea dintîi este una dintre foarte puținele opțiuni ale organizatorilor de a readuce un artist care a evoluat déjà în acest festival, desigur, cu o altă formulă, atunci în trio, acum cu partenerul de cursă lungă, cei doi împărțind scena și relebunele vieții de peste 20 de ani.

Născută în Elveția, îndrumată către muzica de jazz chiar de tatăl ei, un pianist amator, școlită la Lausanne, stabilită în New York și victorioasă în tot ceea ce a întreprins (concerte alături de cei mai prestigioși din breaslă, membră a „echipei John Zorn”, zeci de albume la mari case de discuri, un consacrat nume propriu de pianist-compozitor) – iată cartea de vizită a artistei, ajunsă la maturitate artistică deplină așa cum și numele său ne sugerează. Sylvie Courvoisier este sinonim pentru o muzică de jazz contemporan foarte originală, foarte nobilă și de un dinamism care scoate de sub semnul întrebării egalitatea dintre sexe.

În Mark Feldman, (foarte tînărul) decan de vîrstă al ediției de anul acesta, găsim o personalitate emblematică a ultimelor decenii de căutări și împliniri muzicale – americane, europene. Povestea succintă a carierei sale ar ocupa cîteva zeci de pagini, dar de am fi nevoiți (și sîntem !) să o reducem la esență am aminti doar ani buni de lucru în SUA și în Europa drept violonist sau solist în orchestre simfonice, stagii memorabile de jazz cu John Abercrombie, Paul Bley, Marc Ribot, Zorn și, ați ghicit, Sylvie, leader sau sideman, cum șade bine jazzistului. Prezența sa, atît pe albume proprii cît și ale altor mari artiști, este ușor recognoscibilă în virtutea sunetului distinct al instrumentului său, poate cea mai cunoscută amprentă a viorii în jazz, un sound ce aduce adesea drept electric, pur acustic însă.

Chiar dacă invitații noștri au bogate cariere individuale, ei revin constant la formula pas-de-deux pe care au debutat-o în 1997 și care, de atunci, vede luminile rampei pe toate scenele mari ale lumii, în mod regulat, dezvoltînd un repertoriu format din piese proprii și muzică de Zorn, căruia i se adaugă o extraordinară intuiție pentru improvizație. Întrebată de ce munca alături de Feldman este o reușită, Courvoisier explică: „Cred că împărtășim o aceeași viziune estetică.”

Last set          

The Bad Plus

Oricît am iubi Festivalul, acceptăm faptul că are, la fiecare ediție, și un sfîrșit, o coda, un număr de final care, anul acesta va fi semnat de trio-ul de pian/contrabas/baterie ce a redescoperit, peste ocean, sunetul muZZicii, deplasînd cursorul ascultătorilor tradiționali și pe cel al noului val de consumatori din bătrînul, déjà monotonul secol XX direct în actualitatea fierbinte – și punînd pe jar criticii. Toate astea încă de la debutul trupei, chiar în anul de cumpănă 2000, cînd The Bad Plus au luat ființă nu în creuzetul new-yorkez al jazz-ului, nu în leagănul pop-rock californian și nici la umbra blues-ului sudist, ci în centrul Americii, zisul Midwest, de unde era, statistic vorbind, puțin probabil să se intrezărească o atare reformă muzicală. Ca, de altfel, și pe malul nostru de Atlantic, unde nu s-ar fi bănuit că marea surpriză, de-a dreptul mesianică, să fie de sorginte suedeză – răspunsul ghicitorii ceva mai jos.

Aproape două decenii au evoluat împreună cei trei membri fondatori – Reid Anderson (1970) – contrabas, Dave King (1970) – tobe, Ethan Iverson (1973) – pian –, adunînd multe concerte, nu puține albume și crescînd, pe merit, faima uneia dintre cele mai originale, dar și mai valoroase voci ale scenei internaționale, o trupă catalogată drept jazz de avangardă, care redefinește și parametrii de evoluție a clasicului trio, dar și așteptările celor ce caută să îi vadă pe viu, să îi asculte și chiar să fredoneze compoziții proprii sau cover-uri magistral regîndite de cei trei. Pentru că trebuie să o spunem, cînd vine vorba de cover, de arta reinterpretării și inovării unei piese a altui artist pe care publicul o știe, o are în subconștient bine amprentată, nimeni nu rivalizează cu The Bad Plus. Aparent aici ar fi regatul lor, domeniul lor de vînătoare, stația lor orbitală, marca The Bad Plus ©. De la pop, rock, jazz și pînă la Stravinsky totul e cernut prin urechile, instrumentele, virtuozitatea și bunul lor gust, din forja aceasta piesele ieșind și reconoscibile, și diferite. Avînd un PLUS. Aparent ziceam, întrucît trupa este cu adevărat te-ri-bi-lă, extraordinară, în piesele proprii. Te și miri de ce mai rezolvă și ecuațîi ale altora cînd au un propriu și arhisuficient spațiu matematic. Compus de toți membrii, repertoriul lor aduce în orchestrație și tehnică, în toate albumele, dar și în concert (și cînd spunem că „aduce” înseamnă că ne trezește imediat amintirea) cu prea timpuriu dizolvatul Esbjorn Svensson Trio, grupul de mare rezonanță pe care îl evocam mai sus și care s-ar fi așternut desăvîrșit pe unul (sau mai multe) dintre afișele Jazz In Church.

Anul acesta marchează renovarea trio-ului The Bad Plus. După atîta vreme în care i-au reinventat pe alțîi, le sosi pînă și lor rîndul să o facă, pianistul fondator Ethan Iverson fiind înlocuit de un alt nume mare alt scenei nord-americane, prolificul muzician de culoare Orrin Evans (1975). Se întîmplă lucruri dintr-acestea în muzică, și în viață, artistul vrînd uneori să se elibereze chiar de gloria de sine clădită, să o apuce pe altă cărare, să descopere un alt luminiș. Însă noul material discografic semnat în formula actuală, lansat chiar la startul acestui an al schimbării, și care, potrivit titlului, este continuarea unei povești mai vechi, ei bine, noul material are pe de-a-ntregul ADN-ul unic al trio-ului cel cu nume greu de priceput și fanii nu vor putea să disimuleze satisfacția. La București, în concertul de care vorbim, vor încheia apoteotic seara americană și festivalul Jazz In Church de anul acesta, transfigurînd serios ce înțelegem, ce așteptăm și ce primim din muzică.

Mai multe