Povești fără tîlc

Am avut recent ocazia de a afla mai multe amănunte despre o pagină de rezistență care contrazice mai multe prejudecăți privind raportarea la perioada comunistă. De exemplu, faptul că împotrivirea și protestul au fost individuale; că românii nu au fost în stare să se organizeze într-un grup care să acționeze unitar împotriva regimului. Pagina de care spun dovedește contrariul, au fost oameni care au avut încredere în ceilalți, în plină epocă a delațiunii, și fără să ezite și-au pus soarta în mîinile altora. Un alt clișeu este protestul în sine, percepția că românii nu se revoltă, ci rabdă îndelung, ca mămăliga la fiert. Greșit, chiar și în acele condiții de represiune violentă, cîțiva oameni au riscat și s-au manifestat împotriva autorităților atotputernice, și asta nu doar subversiv, ci și public, atunci cînd în cele din urmă au ajuns pe mîna lor.

E interesant și felul în care protestul ajunge a se manifesta. Forma lui tinde să aibă aceleași caracteristici indiferent dacă e vorba de regimul comunist sau de cel nazist, și indiferent dacă e vorba de Republica Populară Română sau URSS. Pagina românească de care spun seamănă frapant cu mișcarea clandestină Trandafirul Alb de la München, din 1942-1943, sau cu subiectul romanului Fiecare moare singur al lui Hans Fallada. Din această perspectivă, protestul pur, primar, nu e român, rus sau german; protestul față de sistemul opresiv e mai degrabă universal. Abia reacția la el, amploarea și frecvența lui, dozarea și propagarea poate încep să dețină și carateristici locale, eventual naționale. Dar impulsul, imboldul de început, sînt comune.

O altă perspectivă deschisă de protestul de care am auzit este lipsa de relevanță în timp pentru acest gen de anomalie istorică precum gratuita represiune de tip comunist. Faptele s-au petrecut, oamenii au suferit, viețile s-au desfăcut sau refăcut, dar nimeni din comunitate nu a tras nici o concluzie. După 1989, deși anchetații și anchetatorii se mai puteau întîlni pe străzile din mica urbe devenită scenă istorică, deși cicatricile familiilor afectate încă se mai vedeau, oamenii nu s-au mai aplecat asupra suferințelor trecute ale semenilor. Nu înseamnă că protestatarii și familiile lor, victime ale represiunii ulterioare, au fost complet lipsite de orice compătimire, atunci, dar și după 1989. Dar societatea nu le-a mai făcut dreptate. Nu s-a mai vorbit despre gestul lor de normalitate într-o lume revenită, teoretic, la normal. Comuniștii au făcut pe seama lor pe vremea aceea un proces public, au fost aduși oameni din județ care să afle de pedepsirea protestatarilor și care să predea mai departe lecția demascării ”dușmanilor poporului”. Procesul chiar a făcut vîlvă la timpul lui. Acum, după 1989, nici măcar sentința de atunci nu a fost invalidată formal. Protestul nu a fost închis reflexiv, nu i s-a atașat un sens, la școală noilor generații li se vorbește despre comunism tot la modul teoretic, ca unor copii francezi sau elvețieni, de pildă.

Într-un fel, e explicabil. Faptele se petrecuseră demult, viața se îndrepta spre alte zări, cine să mai stea să împartă vini sau să tragă concluzii de pe urma unor întîmplări din urmă cu 30 de ani, deveniți între timp 60 de ani?! Nici măcar protagoniștii nu își mai aminteau toate detaliile. Și în perioada post-nazistă, oamenii întorceau capul cînd li se amintea de fostul regim. Se contura un consens că a fost o greșeală, dar în paralel cu el și atitudinea de a nu mai discuta despre acele vremuri urîte. N-aș vrea acum să pic în vreun clișeu de genul celor pe care le-am demontat mai sus; că adică românii nu își asumă lecțiile trecutului. Poate că sînt comunități unde pagini similare celei auzite de mine au fost altfel tratate. Ar fi bine, pentru că sînt convins că printr-o astfel de asumare, comunitățile respective ar fi avut numai de cîștigat. Fie și numai din faptul că sînt conștiente și pot fi chiar mîndre că la un moment dat au fost eroice, prin unii membri ai lor, astăzi atît de anonimi.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Vizită a liderilor PCR la Odorhei, în august 1966. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, cota 228/1966.