Povestea noastră cu David Bowie

11 ianuarie 2016   Dileme on-line

În dimineaţa zilei de 11 ianuarie, Internetul s-a transformat, treptat, într-un imens priveghi. De la Annie Lennox, Paul McCartney, Mick Jagger, Yoko Ono, Debbie Harry, Madonna, Moby, Nile Rodgers, Pet Shop Boys, Michael Stipe, Dave Gahan sau Lorde, trecînd pe la Simple Minds, Brian Molko, Flea, Pearl Jam, Chris Cornell, Iggy Pop, Ozzy Osbourne, Alice Cooper, Marilyn Manson, şi ajungînd la Brian Eno şi Pat Metheny sau la scriitori precum Jonathan Lethem, întregul mapamond artistic a adus la unison omagii celui care a fost David Bowie, muzician, actor, artist vizual, recunoscut dreptul unul dintre cei mai influenţi şi mai inspiratori muzicieni ai ultimei jumătăţi de secol. David Bowie lansase de două zile noul album, Blackstar, aşa că e uşor de-nţeles şocul universal al morţii sale. Redăm mai jos cîteva dintre postările prietenilor revistei la despărţirea prematură de acest minunat artist.

Marius CHIVU, scriitor

Eram un puştam cînd am văzut un videoclip cu David Bowie. Era „Ashes to Ashes”. N-am înţeles nimic. Ba, dimpotrivă, dacă e să fiu sincer, m-a cam speriat. Bowie era costumat într-un clovn care plutea pe apă sau cam aşa ceva. Nu mi s-a părut deloc ceva sănătos acolo. Apoi am văzut clipurile „China Girl” (care m-a excitat în mod inexplicabil) şi „Let`s Dance”, care m-au cucerit instantaneu prin amestecul de disco-funk. Era pe vremea cînd MTV difuza muzică, aşa că îi rămîn pe veci recunoscător acelui MTV. Încet, încet, am început să-i ascult albumele vechi şi să-l înţeleg, dar mi-a plăcut abia cu albumele din anii `90, probabil cele cu succesul cel mai mic. La un moment dat făcusem o pasiune pentru „Jump They Say” de pe Black Tie White Noise, aşa că am devenit, în cele din urmă, contemporan cu Bowie, deşi sînt mai tînăr decît el cu peste treizeci de ani. Penultimul său album, The Next Day, mi-a plăcut enorm, iar acesta, ultimul, Blackstar, m-a terminat de la prima audiţie. Acum înţeleg de ce e atîta moarte acolo. Pentru că Bowie l-a compus şi înregistrat cu moartea suflîndu-i în ceafă.

Mihai Dinu, Radio Seven

Nu sînt ipocrit. Să vorbesc aiurea de Bowie. L-am descoperit în liceu. Sigur că nu-i o calitate asta, să-l descoperi atunci, pentru că pur si simplu asta ai avut la îndemînă. L-am descoperit cu "Let's Dance". Au urmat "Modern Love", "China Girl", "Ashes To Ashes". Partea de `70 nu o prea înţelegeam la momentul acela. Am avut tot timpul impresia că "Under Pressure" este un trombon mult prea mainstream pentru ceea ce mă obişnuise Queen şi mi-am păstrat, pînă tîrziu, părerea asta. Pîna în momentul în care, mi-am pierdut aproape orice senzaţie şi orice intimitate ce mă lega de timpul în care am ascultat pentru prima oară piesa şi astfel am putut-o asculta, cum s-ar spune, de la capăt. Mesajele după emisiunea despre Bowie de la Radio Seven m-au convis că merită o reluare. Aşa ca-n seara asta de marţi, de la 22:00, vă invit la o reaudiţie pe 103,4 FM sau la www.7radio.ro.

Tudor GIURGIU, regizor de film

Regizorul clipului „Lazarus" spunea despre Bowie: „One could only dream about collaborating with a mind like that; Intuitive, playful, mysterious and profound... I have no desire to do any more videos knowing the process never ever gets as formidable and fulfilling as this was. I've basically touched the sun." Bowie touched the sun first. Have fun there!”.

Cristi LUCA, critic de film

Nu-mi amintesc de David Bowie în rockotecile sau barurile din Iași din anii `90. Nu am avut nici un coleg care să-i fi scrijelit numele pe vreo bancă. Era, pentru majoritatea, tipul ăla care cînta și el pe „Under Pressure”. Pentru un rocker care se ducea la vecini să asculte pe vinil Black Sabbath cu Paranoid, Bowie nu era prima opțiune. Și după ce ne bălăngăneam capurile într-un mod cretin, puneam în cele din urmă piesă aia cu „Ground Control to Major Tom”. Transpirați de la atîta „dans”, Space Oddity era momentul pe care-l așteptăm cu toții, fără să recunoaștem. Deveneam cu adevărat sofisticați. Thank you, David!

Constantin NIMIGEAN, fotograf

Nu sînt un super fan David Bowie, însă îmi place să-l ascult. Că toată lumea, astăzi, ascult și mai citesc despre el. Știam că a locuit cu Iggy Pop în Berlin o perioadă, dar n-am stat să cercetez mai mult, unde și cum. Am fost să văd blocul în care a locuit Bowie, pe Hauptstrasse 155, într-un apartment cu șapte camere care acum este un cabinet dentar.  Apoi mi-am adus aminte că în februarie 2014 am fost într-un bar tipic nemțesc și ieftin, un Kneipe, unde era mult David Bowie pe pereți. Neștiind germană și timid din fire, n-am întrebat nimic pe nimeni, doar am făcut o poză. Era pe Hauptstrasse 157, unde pe vremuri era „an icon of Berlin’s newfound sexual freedom, Anderes Ufer (today Neues Ufer). This bar was Berlin’s first post-war gay establishment with windows visible to the street.” Ce viaţă a avut omul ăsta!

Denisa NIŢĂ, jurnalistă

Ai mei s-au cunoscut la un an după ce a apărut albumul Never Let Me Down, la bairamul celui mai bun prieten al lui tata, Matei. Singurul din grup care avea casetofon, pentru că tatăl lui lucra nu știu unde și avea un unchi pe afară. Pe una din cele trei casete de la bairam, era și melodia care dădea titlul albumului, melodie pe care tata a invitat-o la dans pe mamă. Ea a refuzat politicos, că era logodită și, vorba aia, fată serioasă. Un an mai tîrziu, Matei a ajuns la nebuni, iar ai mei s-au căsătorit. A fost, printre Queen și Michael Jackson, melodia de pe singură casetă pe care o aveam cînd ne-am luat prima combină muzicală. Și dansăm pe ea cînd aspirăm, cum văzusem în filme, cu un aspirator de două ori mai mare cît mine. Nu înțelegeam ce zice, dar nu conta. Apoi, a fost pe primul CD cu muzică, după ce mi-am luat computer. Acum, ai mei s-au despărtit, dar o are fiecare în playlist-ul de pe telefon.

Eugen NUŢESCU, chitarist şi vocalist în trupa Kumm

De obicei tind să reacționez la veștile triste prin tăcere. Acum vreau să scriu cîteva rînduri, mai ales pentru că eu ies foarte prost din afacerea asta - ceea ce se potrivește de minune cu starea actuală a naratorului. Povestea mea are trei personaje principale.

Prietena mea foarte bună Anja Kreisumsa, impresara trupei Kumm din Germania, avea bilet la ultimul turneu al lui David Bowie - cîndva în august al anului respectiv. Pe la jumătatea lui iulie o sună un amic: „Mergem acum la Bowie, avem un loc în mașină.” Anja zice: „Băi, am bilet peste o lună. N-are rost.” Închide telefonul, se gîndește, what the fuck, sună înapoi și merge. Pînă la concertul la care avea ea bilete, Bowie a făcut infarct și a anulat tot turneul. Nu a mai cîntat live niciodată.

Al doilea personaj sînt eu. Prin 1990 eram la școală în Germania și aveam o prietenă (mai mult nu mi-a ieșit) care mă întreabă la o bere: „Mîine mergem cu o gașcă la concert Bowie. Vii?” Eu: „Nu-mi place Bowie.” (Dați cu paru`!) Cică a fost minunat.

Peste vreo 8-9 ani,  un alt prieten, tot în Germania, proaspăt părăsit, în ultimul hal de deprimat, distrus, dezamăgit, îmi zice, în măsură în care era coherent, că e concert Bowie în Franța, la vreo 80 de km de noi. Eu, devenit între timp mare admirator, zic: „Hai!”; doar că pe atunci exista granița controlată între Germania și Franța. El era beat, destul de agresiv și greu de stăpînit, avea foarfeci mari de grădinărit la el, (eu știam că e grădinar, grănicerii nu), și le-a răspuns urît soldaților francezi. Am fost ținuți multă vreme în vamă, aşa că am ajuns la festival după ce cîntase Bowie.

Deci nu mai pot să-l văd decît dacă fac și eu marele pas. Şi nici asta nu e prea sigur.

P.S. Dacă aș posta o piesă acum, ar fi o piesă de pe albumul Magic & Loss al lui Lou Reed. E un album scris de Lou după ce i-au murit doi prieteni de cancer într-un an. L-am ascultat integral, fără să bănuiesc nimic, acum două nopți.

P.P.S. Să moară moartea!

Alex TOCILESCU, scriitor, chitarist şi vocalist în trupa Aeroport

Bowie a fost și va fi mereu artistul meu preferat. Prin `96 sau `97 am fost la un concert al lui pe stadionul din Offenbach. Cînd a urcat pe scenă, a trecut un freamăt prin mulțime, pentru că era pur și simplu incredibil de frumos, îmbrăcat într-un fel de costum alb de in și cu niște converși negri în picioare. Era vară, vreo șapte seara, soarele apunea undeva în spatele nostru, și cînd a cîntat „Looking for Satellites”, la versul „There`s something în the sky / Spinning în the light”, Bowie a arătat cu degetul deasupra noastră, și 20.000 de oameni s-au uitat încolo și au văzut un avion care se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Frankfurt și care strălucea mic și alb în ultimele raze de soare. Și ne-am căcat pe noi de emoție. Deci, artistul meu preferat, ever.

Lista cu 100 de cărţi preferate de David Bowie o puteţi găsi aici.

Cele mai bune concerte ale lui aici.

Cîntecele sale esenţiale aici.

Cele mai bune roluri de film aici.

Momentele memorabile din cariera sa aici.

Cele mai bune videoclipuri aici.

Vorbele sale memorabile aici.

Stilul său vestimentar aici.

Topul albumelor, de la cel mai slab la cel mai bun aici.

Foto: Brian Duffy

Mai multe