Povestaşi pentru un alt imaginar european

3 septembrie 2014   Dileme on-line

Cîţiva oameni frumoşi au decis să spună o poveste. O poveste despre Europa. S-au întîlnit la Alba Iulia, într-o seară de vară, din august, şi, în plin Festival Dilema Veche, au început să depene, ca la un foc de iarnă, poveşti. Poveşti despre recunoştinţă, despre temeri, despre lipse de perspective, despre speranţe, despre cărţi şi limbi străine. 

De-o parte, un public adăpostit de umbrele, colorate, dar care refuza să plece din faţa bibliotecii Bathyaneum, pe de altă parte, noi: Angela Filote, şefa reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti, Doina Biro, directoarea Bibliotecii, Luiza Vasiliu, dilematică ajutîndu-l pe Hugo De Greef (manager cultural, membru în Board-ul „A Soul for Europe”), să nu se piardă în limburile limbii române, Bruno Mazzoni, traducător italian al lui Mircea Cărtărescu şi profesor la Universitatea din Pisa, Mircea Cărtărescu însuşi, Aurel Mitran (manager cultural), subsemnata, şi Mircea Vasilescu, o baghetă magică.

Noi trubaduri moderni? Noi trubaduri moderni. Cuvintele curgeau şi urechile se plecau. Au fost poveşti despre identitatea europeană, cu mult mai importantă decît cea română, despre capacitatea noastră, într-o zi de 23 august, de a fi recunoscători Europei, despre visele şi căutarea unui anume suflet al Europei, ascuns poate într-o excelenţă a festivalurilor, dar şi într-un viitor muzeu al istoriei europene, anunţat la Bruxelles, despre aventura minunată a traducerilor, Ca toate poveştile, ele trebuie să fi lăsat ceva în urmă, dacă au fost spuse cu pasiune şi speranţă. Dacă ele transmit ceva, poate că ceva se va schimba şi în paradigma aceasta, a imenşilor copii care încă sîntem. Chiar dacă ne simţim sau nu europeni, chiar dacă mai credem sau nu în viitorul Uniunii Europene. Recunoştinţa sau speranţa pot fi uneori doar corzi ale unui aceluiaşi instrument utilizat de trubaduri. Sau de emisari, de povestaşi, cum îi numea Mario Vargas Llosa.

Poate că acesta este scopul proiectului "New narrative for Europe". Poate că acesta este şi scopul Festivalului Dilema veche, să ne facă să iubim din nou poveştile. Sau măcar să credem în ele. Sigur, nu este întotdeauna uşor, şi în niciun caz atunci cînd poveştile secolului 21 ne sînt spuse cu ajutorul dicţionarelor financiare, ale limbajului birocratic, al monezilor sau pur şi simplu, al cuvintelor pompoase. "Copiii penalizează rapid poveştile plicticoase, le uită uşor. Trebuie să învăţăm de la ei cum să spunem şi să ascultăm poveşti", a spus la un moment dat Mircea Vasilescu.

Are dreptate. Povestea noastră, despre Europa, noua noastră poveste, trebuie spusă altfel. Trebuie spusă astfel încît să nu plictisească. Mai mult, să insufle speranţă, şi dacă nu nouă, atunci măcar copiiilor noştri. Ei sînt încă vii, deloc blazaţi, gata să aplaude sau să penalizeze. Ei, ca şi generaţia erasmuşilor(“Drojdia care ne va da posibilitatea de a avea o generaţie care gîndeşte altfel”, spunea Bruno Mazzoni, “caci cu ei melcul va ieşi din cochilie”), pot muta munţii. Nu pentru că sînt mai bogaţi sau pentru că au mai multe relaţii, ci pentru că ei cunosc Europa, visul care a stat la baza Uniunii Europene, mai bine ca noi.

De ce nu am începe, de ce nu, prin a le povesti lor cum este şi ce este Europa? De ce nu un manual unic de istorie a Europei, comun tuturor celor 28 de state membre? Şi unul de geografie? Un manual scris nu de birocraţi şi de oameni politici, de interese şi egoisme naţionale, ci de povestaşi, de geografi şi de istorici. Sigur, am putea să-l vedem, poate, ca pe o obligaţie, dar, într-un fel, nu avem cu toţii obligaţia de a crede într-o nouă poveste pentru Europa? Dintr-un anumit punct de vedere, este singura noastră alternativă şi, din multe puncte de vedere, nu este o alternativă rea. Deloc. Doar că ni s-a părut mult timp că este ceva care nu se va schimba orice am face, care ne este dat o dată pentru totdeauna, şi care nu ne va fi luat. Ca orice vis, el poate dispărea, topi. Dacă nu îl hrănim cu inima noastră, cu pasiunea pe care o putem nutri, cu credinţa pe care i-o putem insufla, ca motor. Ca orice vis, el trebuie "gîdilat". 

Mircea Cărtărescu, scriitorul invitat de onoare al festivalului, spunea în povestea sa de deschidere că Europa nu înseamnă monezi şi instituţii, ci istorie, cultură, cărţi. Că la baza Uniunii Europene stau Isus şi Socrate, pe baza lor s-au ridicat pilonii Uniunii. “Aparținem cu toții conceptului şi valorilor Uniunii Europene, şi daca nu întelegem acest lucru nu avem cum sa înțelegem faptul că sîntem români”. La dezbaterea "New narrative for Europe" a mers mai departe: cultura nu va putea fi menţinută dacă guvernele naţionale nu fac nimic pentru programele de traduceri, pentru transmiterea lor altundeva decît în cochilia naţională. “Statele europene nu sînt pătrăţele pe hîrtie, ca statele americane. Dacă vrem să fim europeni nu trebuie să facem gargară, ci să facem naibii ceva. Pentru pictori, pentru artişti, pentru scriitori, cei care au menirea de a face ceva pentru frumuseţea lumii. Iar promovarea culturii are nevoie de trei lucruri în Europa: bani, bani, bani”. Dar, dacă statele nu fac nimic, de ce nu am cere Uniunii Europene să o facă? Nu cu milogire sau cerşind, ci doar afirmîndu-ne drept ceea ce sîntem de atîtea secole: europeni. “Europa se aşază iar la masa de scris”, a spus Angela Filote. Era şi timpul, Angela, era şi timpul. Hai să.

Courrier International,

Alba Iulia, august 2014

Fotografie de

.

Mai multe