Poliţistul, omul legii

Figurile autorităţii apar destul de rar, în literatură, într-o lumină convenabilă; sau măcar într-o perspectivă documentară care să le susţină, într-un contur realist care să le facă posibile. De la Pristanda încoace, poliţistul român e alunecos şi veros, simpatic şi corupt, volubil şi învîrtindu-se ca un titirez în jurul puternicilor zilei.

Ne-a devenit atît de familiară această reprezentare, încît nu mai stăm să ne gîndim puţin: domnule, Ghiţă Pristanda e într-adevăr definitoriu pentru toţi oamenii legii autohtoni, pentru, să spunem, un specific al poliţaiului naţional? Sau el e un instrument al viziunii comice caragialiene? Este regula social-profesională ori este excepţia de distorsiune artistică prin a cărei semnalare Caragiale întăreşte tocmai o bună stare a lucrurilor?

Personajul apare atît de puternic şi memorabil, ca personaj, încît el ajunge să-şi subordoneze categoria şi să re-creeze referentul. La limită, nici nu mai contează cum au fost, sînt şi vor fi poliţiştii români. Buni şi răi, cinstiţi şi corupţi, profesionişti şi amatori, ei intră, de-a valma, în formula de geniu „Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică” şi în altele cîteva, de o izbitoare forţă caracterizantă, plimbate de la figura autorităţii la consoartă şi retur: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot”...

În contra acestei direcţii de marcare a unei profesiuni cu sigiliul de neşters al corupţiei pînă la măduva instituţională şi individuală s-au ridicat, în 2009, doi scriitori. Curajul lor de a contracara, într-un fel sau altul, mirajul textului caragialian e sesizant. Foarte bună cunoscătoare a operei Grecului, Ioana Pârvulescu polemizează transparent, în Viaţa începe vineri, cu profilul setat al coruptului legii. Modelul lui Costache Boerescu, personajul luminos din ficţiunea sa, nu mai e de căutat la Caragiale-tatăl, ci la Caragiale-fiul: Conu Rache din Sub pecetea tainei. Bon, mai e şi Pascalopol al lui Călinescu, prin apropierea dintre un om de lume bine situat şi o tînără inexperimentată, care îi răscoleşte simţurile, iată, netocite. Însă conu Costache al Ioanei Pârvulescu va rămîne înşurubat în condiţia poliţistului de vocaţie, nu numai de aspiraţie. El vrea să-i prindă pe răufăcători; şi-i prinde. Îşi pune mintea la contribuţie pentru a descîlci cele mai îmbîrligate cazuri; şi le descîlceşte. Ştie să-şi trăiască viaţa, dar niciodată în detrimentul profesiei pe care o serveşte. Cînd e să aleagă între o plăcere personală şi datoria publică, ne oferă surpriza de o alege pe a doua.

Şi mai surprinzătoare e intrarea în scena prejudecăţilor noastre a şefului de post Pomenea, din Medgidia, oraşul de apoi al lui Cristian Teodorescu. Cînd am întîlnit prima oară numele personajului, l-am asociat din reflex cultural cu funcţia şi gradul lui, înscriindu-l automat în seria caragialiană (nu mateină). Sugestia onomastică a lucrat imediat: Pomenea-pomană-şpagă-corupţie, aşa cum Pristanda nu poate fi decît un titirez şi-o giruetă, iar Caţavencu, un vorbete care într-o bună zi va şi cîştiga... Dar Cristian Teodorescu, cu realismul lui în care comicul nu mai e un focalizator şi un redistribuitor al lumii, îşi lasă personajul să evolueze independent de eticheta numelui său. Pomenea se dovedeşte un poliţist veritabil şi un admirabil şef de post, în nişte ani interbelici tot mai convulsionaţi. E un om al legii în adevăratul înţeles al sintagmei – şi al cuvintelor care o compun. Pentru el, oamenii sînt oameni şi trebuie trataţi cu înţelegere, cu pătrundere psihologică şi cu acel discernămînt al insului care-a văzut multe. Totodată, legea e lege; şi cine o încalcă va fi pedepsit în funcţie de gravitatea faptelor sale.

În timp ce conu Costache al Ioanei Pârvulescu ne luminează exemplar epoca în care un personaj de tipul său era credibil (şeful Poliţiei, om cu avere şi de aleasă educaţie, un obraz care n-ar putea să se mînjească obţinînd foloase necuvenite), Pomenea al lui Cristian Teodorescu „bate” nu numai în Pristanda, dar şi în alte două direcţii. El ne semnalizează epoca istorică, dar, în acelaşi timp, posibilitatea însăşi ca în orice epocă un poliţist pe nume Pomenea să fie un profesionist sută la sută şi un om ca lumea. Prin asta, prozatorul „optzecist” se confruntă de două ori cu un clişeu persistent, pe care reuşeşte să-l întoarcă pe dos, într-un mod foarte profund. Pomenea e OK, în timp ce plutonierul Popescu al comunismului, care îi va lua locul, va fi o jigodie. De ce? Explicaţia nu e univocă şi direcţionată spre spiritul epocii. Aşa cum Pomenea putea fi (şi s-a arătat) OK, şi acest Popescu al democraţiei populare avea şansa de a fi un om cinstit – dacă ar fi vrut-o. N-ar mai fi fost, atunci, şeful de post din oraş; dar ar fi putut să fie un criminalist, un legist, un expert corect, chiar şi în acea epocă infectă.

Să nu mai dăm deci vina mereu pe „vremi”; şi să nu mai gîndim categorial. Cînd Corneliu Porumboiu vrea să facă, în epoca noastră, un Poliţist, adjectiv, îl face.