Pokemonul comunist al generației de mijloc

Sînt deja peste 25 de ani de la căderea comunismului. Cum s-ar spune, a apărut o nouă generație de după comunism, din care eu nu mai fac parte. Am trecut în generația intermediară. Ultima cu liceul făcut în comunism. Mai există una înaintea mea, a celor născuți între 1940 și 1965. Cu totul, și simplificînd puțin, acestea ar fi cele trei generații ale momentului, raportate la marcantul an 1989.   

Poate că sînt subiectiv, dar mi se pare că dintre toate trei, generația din care fac parte în prezent este cea mai preocupată de fenomenul comunismului. Cea a tinerilor e încă reluctantă și pare că nu vrea încă să se pronunțe. Poate nu are date suficiente sau poate e neplăcut impresionată de stridența culorilor în care e prezentată ciudata perioadă. Cea a celor mai în vîrstă, chiar dacă pe alocuri respiră comunism, este prea însetată să experimenteze noncomunismul. A trăit destul atunci. Între ele, e generația celor cu copilăria și adolescența captive în comunism. A celor ce vor să se delimiteze de comunism, dar dacă se poate după ce îl înțeleg și se împacă cu el. 

Poate că acesta este și unul dintre resorturile interesului față de fenomenul comunist: recuperarea normalității dintr-o perioadă anormală. Poți admite că propria copilărie a fost de fapt viciată de comunism? Și atunci, nu încerci să îi cauți acelei perioade elementele de imponderabilitate la istorie care să îți salveze copilăria, să o așeze într-un cadru normal? Este un demers care în esență caută să demonstreze superficialitatea comunismului. Faptul că stratul social profund ar fi fost impermeabil la comunism. 

Și am să dau un posibil exemplu. Una dintre ideile post-comuniste fundamentale (și pre-comunistă în egală măsură) este că proprietatea privată este intangibilă. De aici și amploarea dezavuării în epocă a declarației lui Ion Iliescu cum că “proprietatea privată este un moft”. Este firesc așadar să cauți să vezi cum a supraviețuit în comunism o asemenea idee, care practic ar fi prea mare pentru a fi înăbușită la comandă ideologică. Și într-adevăr, dacă te uiți mai atent, elemente de proprietate privată au existat și în comunism. Și nu sînt cele iertate cu bună știință (terenuri necooperativizate, de exemplu), care au fost tolerate, ci acele răbufniri care au apărut inconștient aproape, în răspărul “eticii și echității socialiste”, cum ar fi îngăduirea posibilității de a-ți construi și deține o casă de vacanță sau fenomenul mandatarilor, prin care aveai voie să gestionezi o mică afacere. 

Același mecanism al detecției funcționează însă și invers. Generația de mijloc e cea care și-a auto-asumat rolul de avertizor de integritate în cazul apariției “anomaliilor” comuniste în “normalitatea” prezentului. Este vorba de fapt de sensibilitatea la tipul de anormalitate promovat în comunism. Și nu mă refer neapărat la limbajul de lemn, spiritul de turmă, cultul personalității, carierismul politic, pupincurismul, nepotismul, poate chiar și dezinteresul civic, care sînt printre manifestările vînate de avertizori, pe scena publică sau la serviciu, și care au ajuns emblematice pentru comunism. Nu acestea sînt vizate în primul rînd, pentru simplul motiv că, pe măsură ce ne îndepărtăm de 1989, prezența lor totuși nu se estompează, par perene. „Pokemonul” comunist cel mai valoros vînat de generația intermediară e atacul la libertatea de exprimare și tendința autocrată care îl însoțește. Nu am fost scutiți de așa ceva, dovadă carierele politice ale lui Adrian Năstase, Traian Băsescu și Victor Ponta. Dar nici unul dintre ei nu a reușit să își impună domnia după modelele disponibile în zonă, cum ar fi cel lui Vladimir Putin, Recep Tayyip Erdogan sau chiar Viktor Orbán. Este aici, cred, și consecința acelei preocupări pentru lămurirea relației cu trecutul comunist pe care generația intermediară încă o are. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.