Poezie şi înscrisuri

Moni Stănilă, Colonia fabricii, Editura Cartea Românească, 2015.

Volumul Colonia fabricii de Moni Stănilă nu e chiar uşor digerabil la o primă lectură. E nevoie de puţină rabdare, chiar de empatie pentru a reuşi să desluşeşti firele narative şi semnificaţiile acestui poem epic, situat cumva la limita dintre literatură şi experiment. Citind numeroasele procese verbale, dări de seamă, petiţii şi scrisori adresate oficialităţilor m-am întrebat: Oare chiar orice poate deveni poezie? – s-ar întreba unii. Ştim că în roman totul este permis. Dar şi în poezie? Nu mă grăbesc să formulez un răspuns.

Care ar fi resursele poeticităţii în cazul acestei cărţi ce pare să repudieze cu totul lirismul în favoarea unui prozaism de grad zero? Prin prozaism de grad zero înţeleg lipsa oricăror conotaţii. Unele fragmente trebuie citite literal. Aproape totul se desfăşoară împotriva metaforei. Nu e o noutate, fireşte. Poezia ultimilor ani ne-a obişnuit cu acest gen de literalitate, dar, în cazul de faţă, totul pare mult mai pronunţat, fără a ajunge să fie şi ostentativ.

Pornind de la titlu, Colonia fabricii nu face trimitere nici la Kafka, nici la alte lucruri care ar putea simboliza ceva prin ele însele. Nu. Colonia fabricii este un sat din judeţul Timiş, o aşezare creată înainte de Primul Război Mondial în jurul fabricii de sticlă de la Tomeşti. Acest loc este animat de o lume stranie ce pare să trăiască mai mult în moarte decît în viaţă: „Pe noi ne-au dus. Nu ne-am dus singuri. Ne-au dus, aşa cum duci mortul. Îl duci în căruţă. În spatele ei mama lui Dumitru plînge cel mai tare. Nu ne-au pus capac, nu ne-au legat. Cei care s-au temut au fiert tutun şi au băut. Nu toţi au trăit. Nici noi”. Cei vii stau laolaltă cu cei morţi. Moartea însă nu e una spiritualizată. Pare un voal ce întunecă din cînd în cînd minţile oamenilor. Dincolo de acesta rămîn nişte amintiri trunchiate, nişte flash-uri disparate ce formează împreună o istorie cursivă, istoria unei familii văzută din perspectiva a trei bărbaţi: Alexandru (1900-1984), Ion (1908-1981) şi Dan (1946-2064). Unele evenimente din viaţa acestor protagonişti par nişte simple notaţii dintr-o dare de seamă: „Rezumatul vieţii ca o notă de la primărie: / participant la război, întors pe dos, neveste, necazuri, arhitect cu / trei copii, primar, pădurar, crescut nepot, însurat nepot, admirat nepot cu trei copii, oi, pădure, munte, ceaţă, plecat bătrîn de acasă cîteva ori pe deal la Fărăşeşti, trăit în colibă bine-mersi, / venit Dan după mine, trimis dracului, nu merg, văzut luceferi, văzut nepoate, armonica norodana, ascultat boi, două neveste / moarte şi fiică diagnosticată cu leucemie, plecat primul, pa, pa”. Prin acest fragment, Moni Stănilă îşi asumă o tehnică pe care o stăpîneşte foarte bine pînă la sfîrşitul cărţii. Evenimentele vieţii trăite – ca şi cum ar fi nişte simple piese dintr-un dosar – se amestecă între ele, migrează de la un personaj la altul şi dau impresia unui puzzle care se împlineşte pe măsură ce se înaintează în lectură. Aş îndrăzni să spun, pe măsură ce se reia lectura unor fragmente.

Realitatea văzută din trei perspective pare uneori austeră, greoaie şi apăsătoare precum cursul egal al anilor, al deceniilor, asta în ciuda schimbărilor bruşte de destin consemnate însă cu aceeaşi aparentă detaşare. Istoria adevărată e transcrisă de cei trei naratori, de trei martori ai unei lumi în continuă prăbușire. Cele mai mari nenorociri prin care poate trece un om sînt expediate parcă la faptul divers. Un vers, un unic vers din carte se repetă ca un refren: „Maria, să îmi cînți mulți ani după moarte! ”. După a cui moarte?

Sînt inventariate – uneori chiar în baza unui proces verbal – numeroase aspecte din viața oamenilor, multe amănunte legate de ocupațiile lor zilnice, munca la cîmp, oieritul, și mă opresc aici, nu de alta, dar nu aș vrea să se creadă că în această carte avem de-a face cu vreo monografie (eventual idilică) a satului românesc (sărbatori, obiceiuri etc). Moni Stănilă ştie foarte bine cum să distorsioneze starea aparentă a lucrurilor; ştie cum să intensifice percepţia acelor rudimente de real care devin astfel mult mai prezente, mai pregnante în discursul lirico-narativ. În acest fel poezia prinde cu adevărat consistență. Nu rămîne o simplă notație. Poezia, cu cît e mai greu de descoperit, cu atît e mai frumoasă: „Pe vremea asta o femeie sănătoasă nu se găsește ușor. Pe prima am îngropat-o toamna. Dacă ai văzut un război, nu plîngi. Și nici nu îți iei lumea că ai rămas cu doi copii. Mergi în alt sat, vezi o femeie frumoasă și tînără, o minți că prin satul tău trece trenul și te însori iar”. În alte situații, este restituit pur și simplu adevărul istoric. O scenă de acest fel se detașează cumva prin plusul de emoție pe care îl transmite: „Băiatul vitreg al lui Colăcel? Îl știu, pe Sorin Leia îl știu și copiii noștri. Băiat bun, respectuos ca o fată. [...]. L-au împușcat în cap pe 17 decembrie. În februarie l-au scos din groapa comună, l-au adus acasă, l-au expus așa pe jumătate pămînt, cu dinții la vedere, apoi l-au îngropat după merit. În cămașa aia cu picățele cu care l-au găsit. Cum era să îl schimbe? Se desfăcea carnea de pe el, chipul eroului”.

Nu am suficient spațiu ca să pot transcrie mai multe asemenea mostre de frumusețe neconvențională. Un gen special de frumusețe capabil să spargă granițele dintre temperatura clocotitoare a vieții, a emoțiilor și înscrisurile antimetaforice ale realului.

Citiţi aici un fragment din carte.

Citiţi aici un interviu cu Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.