Poem cu Lobonţiu la colţ de stradă

`ce Lobonţiu, într-o zi friguroasă de toamnă,

mă, eu sincer aş fuma ceva.

Pfuai, bă. Ce frig e, dar uite, nici o problemă,

am eu ceva pentru tine, zic

şi scot o pungă jerpelită din buzunarul de la piept.

Ciorile zburau imense deasupra noastră şi călcînd

pe frunzele ca nişte excremente de pe trotuar

treceau studentele cu fundul mare.

Mă, eu chiar aş fuma ceva, zice Lobonţiu din ce în ce

mai nerăbdător.

Ai, mă, şi tu răbdare, că se rezolvă imediat

şi scot cu grijă o bucată de hîrtie, pun uscăciunea

pisată acolo,

o fac sul şi-i dau o limbă, dibace.

Ciorile zburau imense deasupra noastră şi călcînd

pe frunzele ca nişte excremente de pe trotuar

treceau studentele cu fundul mare.

Aoleo, ce bine arată drăcia asta, zice Lobonţiu

şi nu-mi dădeam prea bine seama dacă

vorbeşte despre fundul blondei care tocmai trecuse

sau despre minunăţia pe care o încropiserăm,

sau poate despre limba mea, dracu ştie.

Ia de-aici, îi spun eu surîzînd lui Lobonţiu

şi-i întind treaba maronie.

El o înşfacă, o pune repede între buze şi-i dă foc.

ŞI-I DĂ FOC!

Cum e? Întreb.

Băi, e MĂCEL! eşti un maestru, hai să te pup.

Şi m-a sărutat de cîteva ori.

Asta în timp ce toate ciorile zburau imense.

Băi, Lobonţiu, potoleşte-te, îi zic.

Şi am plecat amîndoi pe cînd înserarea lingea discret

Ferestrele crîşmelor din oraş.

Întîmplări de pe strada Petuniei