Plagiate şi closete
S-a dat liber la remuşcări, scuze şi pus cenuşă în cap. Eu asta înţeleg din recenta decizie a Camerei Deputaţilor de a le permite „doctorilor” plagiatori să renunţe de bună voie la titlu. Adică, de acum înainte, plagiatorii vor putea spune, precum Tudor Postelnicu în 1990, „am fost un dobitoc”. Şi gata, vor fi scutiţi de orice răspundere.
În această logică, n-ar trebui, oare, să li se permită bunăoară celor care au furat un ou (sau un bou) să-l restituie şi să fie absolviţi de vină? Ba da. Dacă le acordăm dreptul de a-şi pune cenuşă în cap celor care fură paragrafe şi pagini scrise de alţii, de ce nu le-am acorda acelaşi drept şi celor care fură ce le pică şi lor la îndemînă (mai ales că unii o fac de foame sau de nevoie, precum Jean Valjean)? Aşa că le sugerez parlamentarilor să aibă în vedere, pe viitor, şi o asemenea posibilitate. Pînă atunci însă aş vrea să comentez puţin chestiunea „sistemului” care permite astfel de furturi intelectuale şi, mai ales – mai ales – lungi şi inutile dezbateri false în jurul acestei chestiuni. La ministerul Educaţiei s-au perindat foarte mulţi miniştri, iar fiecare a defilat cu „reforma” pe buze.
Dacă nu ieşea la iveală plagiatul lui Victor Ponta, probabil că n-am fi discutat – de ani întregi! – această temă. E bine că o discutăm, dar e prost, foarte prost că parlamentarii români o dau după piersic. E foarte prost şi că tema a fost relativizată – inclusiv în intervenţiile publice ale unor intelectuali care chiar au doctorate autentice – prin concluzia că „ăsta-i sistemul!”, n-ai ce-i face. Corect. Dar cum e, de fapt, „sistemul”? Greu de răspuns. Un lucru mi se pare însă sigur şi clar: sistemul e făcut din oameni. La capătul lui „de sus” găsim o întreagă industrie de doctorate plagiate. La capătul „de jos” al sistemului educaţional găsim şcoli fără apă şi closete, fără autorizaţie de funcţionare (ce-aşteptăm? o tragedie precum la Colectiv ca să ne trezim din amorţeală şi să înţelegem că nu ne putem juca, totuşi, cu viaţa şi sănătatea copiilor noştri?). Ce legătură este între cele două capete? După părerea mea, este următoarea: societatea în ansamblu, cu intelectualii ei cu tot, cu politicieni, cu „elite”, cu căţel şi cu purcel, cu părinţi şi bunici (care – pe bună dreptate – vor numai binele odraslelor lor) au neglijat total o realitate cruntă: am pierdut pariul cu educaţia. Într-o logică simplă, dacă sistemul educaţional din România permite şi tolerează o întreagă industrie de diplome false şi doctorate plagiate, atunci e greşit. Dacă, de ani întregi, o sumedenie de şcoli n-au autorizaţie de funcţionare, dar funcţionează bine mersi, atunci Statul îşi bate joc de el şi noi, cetăţenii, privim galeş aşteptînd ca Statul să-şi revină din amnezie.
La ministerul Educaţiei s-au perindat foarte mulţi miniştri, iar fiecare a defilat cu „reforma” pe buze. Cu ce ne-am ales? Cu un „sistem” greoi, birocratizat în exces, neadaptat la cerinţele vremii noastre, care tolerează incompetenţa şi furtul intelectual, care suprasolicită elevii şi în care profesorii au un statut social precar. Cui îi pasă că elevii află de mici că sistemul poate fi fentat? Că, dacă ai „la nivel înalt” plagiatori care nu dau doi bani pe educaţie, atunci e inutil să le ceri copiilor să respecte ideea că învăţătura e necesară? Şi mai mult decît atît: plagiatorii au funcţii înalte şi au pretenţia să conducă ţara. Şi-atunci ce-i poţi spune unui copil de şcoală, ca să-l convingi că educaţia cinstită e un lucru bun şi folositor? Mai nimic, cred. N-o să creadă, orice i-ai spune. Sau o să creadă doar dacă are norocul – şi mulţi îl au – să dea peste profesori buni şi devotaţi. Şi ei sînt o parte a „sistemului”, dar îşi fac meseria în ciuda sistemului. E mult mai comod pentru toată lumea să se adapteze, să se descurce şi să dea vina pe „sistem”. Un sistem cu sumedenii de doctori plagiatori, dar fără closete în jumătate din şcolile ţării. Cui îi pasă?
În mod normal, ceea ce au legiferat de curînd deputaţii – şi anume că plagiatorii pot renunţa bine mersi la titlul de doctor – ar trebui să nu ajungă la stadiul de lege. Dincolo de chichiţele la care se poate apela – întoarcerea legii în Parlament de către preşedinte, sesizarea Curţii Constituţionale şi, eventual, altele – ar trebui ca un val de indignare să cuprindă societatea românească. În numele educaţiei şi al viitorului copiilor noştri. Partea cea mai proastă e că aşa ceva, în România de azi, pare imposibil. E mult mai comod pentru toată lumea să se adapteze, să se descurce şi să dea vina pe „sistem”. Un sistem cu sumedenii de doctori plagiatori, dar fără closete în jumătate din şcolile ţării. Cui îi pasă?
Articol apărut pe Blogurile Adevărul