Plagiat by Ceaușescu

1 ianuarie 2017   Dileme on-line

O cauză importantă a succesului operațiunii de amploare de instalare a comunismului în estul Europei a fost, cred, disciplina. Nu una cazonă, ci mai degrabă una de gang. Disciplina infractorului care respectă ierarhia și învață avid de la cel mai experimentat. Știe că de ascultarea și capacitatea lui de însușire a lecțiilor depind și succesul covîrşitor dar și condamnarea definitivă. Știe că poate pleca cu toți banii sau poate sfîrși împușcat. Conștiinciozitatea îi caracteriza pe toți învățăceii est-europeni din clasa Stalin. Dar parcă cel mai mult pe cei din România, care au arătat în timp o continuitate a liniei staliniste arar perturbată.

Comunismul stalinist nu s-a predat la facultate sau la cursuri ideologice de vară. S-a predat personal, sub urgența unor vremuri care arătau clar că nu se mai întorc. S-a predat în întîlniri de grad zero la Moscova. Sau în închisoare. Sau în case conspirative. Și în cazul comuniștilor români, s-a predat de la Stalin la Gheorghiu-Dej și de la acesta la Ceaușescu. Și maestrul și învățăcelul sînt limitați intelectual, dar compensează prin alte calități. Maestrul predă simplu și clar, nu are dubii sau ezitări, face aproape doar seminarii, în vreme ce învățăcelul absoarbe tot, nu filtrează nimic și imită fantastic de bine.

Funcționarea relației de gang mentor - discipol în cazul comunismului stalinist și a influenței masive a primului asupra celui de-al doilea se văd cel mai bine în momentele de mare tensiune. Atunci discipolul trebuie să acționeze repede, instinctiv. Și atunci se vede că nu face altceva decît să îl copieze pe maestru. Reacționează exact așa cum l-a văzut pe maestru că a acționat cînd acesta a fost într-o situație asemănătoare.

De pildă, în august se fac 48 de ani de la celălalt moment al balconului, cel fast, trăit de Nicolae Ceaușescu în timpul invaziei Cehoslovaciei de către trupele conduse de sovietici. Nicolae Ceaușescu condamna atunci “intervenția în treburile interne” ale Cehoslovaciei și nu a implicat Republica Socialistă România în invazia militară condusă de Moscova. Era gestul de frondă suprem al RSR în relația cu URSS - numai că era o copie, în circumstanțe mai spectaculoase, a unei atitudini pe care Gheorghiu-Dej o exprimase cu patru ani înainte. Atunci, în 1964, presiunile sovietice asupra Bucureștiului, care refuza rolul agrar repartizat de Moscova în cadrul țărilor socialiste și întreținea relații prea calde cu China, ajunseseră la stadiul amenințărilor subtile cu reîmpărțirea teritorială a Transilvaniei. A fost momentul în care Gheorghiu-Dej și comuniștii din jurul său, printre care și Nicolae Ceaușescu, au luat decizia adoptării Declarației cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, în fapt, după cum scrie Dennis Deletant, un apel de solicitare a „sprijinului politic și economic din partea occidentului împotriva Moscovei” (1). Declarația l-a marcat pe Ceaușescu și a rămas la baza politicii sale externe mulți ani după lansarea ei de către Gheorghiu-Dej.

Alt exemplu. Sîntem în mai 1987, iar liderul sovietic Mihail Gorbaciov vizitează Bucureștiul, în cadrul turneului său de promovare a perestroikăi prin țările socialiste. Ce îi răspunde Ceaușescu la aluziile mai mult sau mai puțin transparente privind iminența unor măsuri de reformă în lagărul comunist? Că în RSR aceste măsuri au fost demult luate, încă din deceniul șapte al secolului trecut (2). Este exact același răspuns pe care l-a dat și Gheorghiu-Dej în 1956, cînd Hrușciov lansase destalinizarea în URSS. După ce liderul sovietic publicase vestitul său Raport Secret de condamnare a crimelor lui Stalin, Gheorghiu-Dej a contraatacat acasă cu teza „destalinizării în avans”, încă din 1955, cînd începuse epurarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca și a lui Teohari Georgescu (3). După cum s-a văzut apoi, lui Gheorghiu-Dej i-a ținut schema, însă lui Ceaușescu, nu.

Dacă tot am amintit de Teohari Georgescu și de epurări. Povestea lui seamănă cu cea a lui Alexandru Drăghici. Amîndoi și-au pierdut postul de ministru de interne și poziția dominantă în partid pentru că reprezentau o amenințare la adresa noului lider comunist instalat la București: Gheorghe Gheorghiu-Dej în cazul lui Teohari Georgescu și Nicolae Ceaușescu în cazul lui Alexandru Drăghici. Lecția de la Gheorghiu-Dej la Ceaușescu a fost de această dată despre consolidarea puterii interne prin anihilarea cadrelor vechi.

Și exemplele ar putea continua. Industrializarea de pildă a fost obsesia inițială a lui Gheorghiu-Dej, nu doar marca lui Ceaușescu. Iar Dej a preluat-o de la Stalin, care ar fi spus că fără industrializare, URSS-ul nu ar fi rezistat germanilor (4). Aversiunea față de libertățile individuale le-a fost comună și își are originile tot în seminariile staliniste. În fapt, înafara cultului personalității, Ceaușescu nu pare să fi avut mari idei strategice. Nici amploarea cultului personalității nu e în întregime opera sa, pentru că în acest caz mereu trebuie să existe două părți care se potențează reciproc, una adulată și una adulatoare.

La Ceaușescu nu este vorba de plagiatul mecanic al tezelor de doctorat de astăzi, cînd politicienii poate că nici nu au habar pe cine au copiat. Este plagiatul organic, al calfei silitoare, sau al micului infractor. La apogeu, Ceaușescu devine plagiatorul arhetipal, statuia vie a celui copiat. El este însă la rîndu-i imposibil de plagiat în lumea de azi, în pofida oricăror încercări ale epigonilor. De pildă, doctoratul. Generalul Oprea și PFA-ul lui de doctorate nu au putut și nu vor putea plagia vreodată realizarea lui Ceaușescu din domeniu. El nu și-a dat doctoratul, el și l-a luat. Și nu unul, ci două de fapt: în științe politice (de la Academia “Ștefan Gheorghiu”) și în științe economice (de la ASE București). Și nu oricum, ci ambele în aceeași zi, pe 24 ianuarie 1978 (poate și la aceeași oră?!), ca și cadou-prinos la împlinirea a 60 de ani (5). 

(1) Dennis Deletant: România sub regimul comunist, editura Fundația Academia Civică, București 2012, p. 156.

(2) Adrian Cioroianu: Nu putem evada din istoria noastră, vol. 2, editura Curtea Veche Publishing, București 2016, p. 220.

(3) Dennis Deletant, op. citată, p. 137.

(4) Milovan Djilas: Conversații cu Stalin, editura Corint, București 2015, p. 102.

(5) Adrian Cioroianu, op. cit., p. 110. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Mai multe