pînã la doi trei ani, îngerul tãu

şade în apropierea ta.
sînteţi cam de aceeaşi greutate.
îl poţi vedea, auzi, pipãi. apoi, însã,

el, care e energie purã, se înalţã puţin,
iar ochii tãi, care nu se mai uitã în sus,
îl pierd din vedere. auzul tãu, care se
îngroaşã, nu l mai poate auzi.

la cinci ani, eşti deja fiul
pãrinţilor tãi de carne,
ai coborît în lumea lor,
privirea ta, care încã e un organ
mai uşor decît ochiul, îl pãstreazã totuşi,

dar nu pentru mult timp, pentru cã la zece
l ai uitat, la doisprezece
toate simţurile ţi s au îngroşat,
la treisprezece s au mutat în pîntece,
iar la paisprezece sub buric.

acum eşti pe de a ntregul al pãrinţilor tãi,
te tulburi şi rîvneşti la ce rîvnesc şi ei,
urãşti ce urãsc ei şi, în curînd,
nimic nu te mai opreşte sã le repeţi greşelile,

de atîta nvolburare a simţurilor de jos,
nu bagi de seamã alţi douãzeci de ani
cã mica fereastrã din moalele capului
s a nchis şi cã obloanele s au tras.
acum nu mai vezi cu tot trupul ca pe vremuri.
şi în timp ce carnea creşte
tot mai groasã şi mai grea,
înveţi sã te vaiţi de carne bolnavã —
ai uitat demult cã cel ce stã acum deasupra ta
avea loc în pat, lîngã tine.

nu, încã n a urcat atît de mult
încît sã nu l poţi vedea chiar deloc,
dar ochiul tãu nu se mai osteneşte sã vadã
nici mãcar lucrurile grele din apropiere.

cîntãreşti acum o sumedenie de oase
şi de cãrnuri singure.
simţurile dulci ţi s au închis.
în locul lor te lupţi sã îţi salvezi
carnea cea grea şi oasele opace.
nu mai crezi decît în istorie.
iar istoria vorbeşte doar despre dispãruţi.

(poem din volumul unelte de dormit, Editura Cartea Românească, 2011)