Pînă cînd?
Mi-au căzut ochii recent pe volumul al treilea al stenogramelor şedinţelor guvernului Groza (Editura Istros, Brăila, 2017). Un moment cît se poate de (ne)fast acum, cînd e încă proaspătă citarea unor declaraţii ale miniştrilor din noul cabinet Dăncilă, deoarece imaginea unui guvern pro-comunist riscă să iasă şifonată în comparaţie cu cea a unui guvern postcomunist.
Un exemplu. Avem pe de o parte „pamblica” de la Educaţie, iar pe altă parte o discuţie în guvernul Groza în care Gheorghe Maurer citează dintr-o lucrare în franceză, Servitute et grandeur militaire. La care în completare, imediat, un alt ministru, Mihai Ralea de la Culte şi Arte, intervine pe fundal „...de Alfred de Vigny”, aşa, ca între cunoscători. Discuţia de fond era despre acordarea sau nu pentru militari a dreptului de a vota şi de a fi ales. În altă parte, se discuta în contradictoriu despre desfiinţarea Senatului. Preopinenţii au venit cu o cazuistică bogată, se ascultau unul pe altul, se ţineau de subiect, nu divagau, se ironizau dar şi ştiau să treacă repede peste moment pentru a reintra pe făgaşul principal de argumentaţie. Fără să vreau, compar cu hărmălaia din platourile de televiziune, cu declaraţiile (voit?) ciuntite pe care le fac miniştrii actuali, din care cu greu poţi înţelege ceva cu sens, cu frazele neterminate şi dezacordurile logice şi gramaticale din „declaraţiile oficiale”.
Poate că guvernul Groza nu e cel mai reprezentativ pentru un guvern comunist luat ca reper de nivel intelectual în comparaţie cu nivelul unui guvern PSD – ALDE. Era Ralea în guvern, am spus, dar mai erau şi Pătrăşcanu, şi Tătărescu, poate chiar şi Groza însuşi, toţi cu o educaţie care nu se rezuma la cea politică. Nu-i vorbă, erau şi printre ei destui care, ca şi în guvernul Dăncilă, habar nu aveau cine era Alfred de Vigny (un Teohari Georgescu, mă gîndesc, un Gheorghe Gheorghiu-Dej sau un Romulus Zăroni), dar marea diferenţă este că în guvernul Groza erau unii care chiar îl citiseră. În paranteză fie spus, volumul de Stenograme… e fascinant de citit şi ca reprezentaţie oratorică a celor doi miniştri fără portofoliu din partea partidelor „istorice”, Emil Haţieganu de la PNŢ Maniu şi Mihail Romniceanu, de la PNL Brătianu. În special ultimul e fascinant de urmărit cum făcea faţă cu eleganţă şi aparentă dezinvoltură la atacurile concentrate ale „colegilor de guvern”, cît de ordonat şi clar îşi făcea expunerile, cum urmărea să i se răspundă la întrebare în caz că partenerul de dialog se eschiva. Imaginea e din şedinţele de acuzare în care în jurul învinuitului se rotesc restul colegilor întărîtaţi. Sau dintr-o coridă cu un toreador, dar cu mai mulţi tauri. E drept că eleganţa nu a folosit la nimic, majoritatea pro-comunistă adopta ce voia, în pofida argumentelor ţărănisto-liberale.
Dar problema cu limbajul miniştrilor sau al parlamentarilor ascunde o problemă şi mai mare, şi anume pe cea a competenţei. Totul a început în urmă cu mai mulţi ani, cînd în regiile şi agenţiile guvernamentale au început să fie paraşutaţi nepoţii, finii şi amantele. Pe la mijlocul anilor ‘90 încă se mai păstra aparenţa competenţei sau a legăturii cît de cît cu domeniul la numirea unui reprezentant într-un CA, dar apoi toate partidele, unul cîte unu, au început să îndrăznească să nu mai ţină cont de aşteptările alegătorilor şi să îşi plaseze clientela în funcţii. De la regii şi CA-uri, molima incompetenţei s-a întins şi la parlament şi apoi şi la guvern. În paralel, la dimensiunea incompetenţei s-a adăugat şi cea a inculturii. La suprafaţă, numirea clientelară ignora competenţa, dar în adîncime făcea loc lipsei de educaţie. Şi în fine, colac peste pupăză, partidele – fără discriminare – au fost ajunse din urmă şi de propria politică de cadre, care, în cazul în care nu lipseşte cu desăvîrşire, nu încurajează deloc promovarea oamenilor educaţi şi cu bun-simţ. Guvernul Dăncilă, dar şi cele precedente, decontează toată această stare de lucruri acumulată în timp. Dar întrebarea care se pune este însă cît o vom mai putea duce aşa, sau mai exact pînă cînd? Pînă cînd apare vreo catastrofă vizibilă – pentru că spre unele încă imperceptibile poate că deja ne îndreptăm? Nu ştiu dacă atunci ne va mai arde de rîs de gramatica guvernanţilor.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: Cătălin Radu