Piața de artă din România. Artistul – interviu cu Florica PREVENDA
Dintr-un anumit punct de vedere, Florica Prevenda este un artist atipic: a expus extensiv în străinătate, trăind din lucrările vîndute în Europa și America, în timp ce în România a rămas de o discreție surprinzătoare, fiind cunoscută unui mediu restrîns de specialiști. Atelierul său arată el însuși ca un cub de galerie, neobișnuit de bine organizat pentru un pictor, cu ferestre largi, care îl fac să arate și mai straniu în rigoarea minimalistă: lucrări finalizate așezate una peste alta, bibliotecă, spațiu de lucru, mică bucătărie, scaune pentru vizitatori, canapea pentru odihnă. Activitatea profesională (o puteți afla de pe site-ul artistei – www.floricaprevenda.com), prezența online, modul de expunere a lucrărilor, toate par calculate milimetric, fără grabă, ca și cum o strategie a așteptării momentului oportun a existat de la bun început (din anii ’90) și continuă să existe.
Voi începe o serie de articole despre piața de artă contemporană din România cu Florica Prevenda – perspectiva artistului. Tocmai pentru că a trăit din arta sa, pentru că s-a adaptat dinamicii unei piețe deja formate în afara țării, pentru că are viziunea scenei artistice din 1984 pînă în prezent și pentru că răspunde cu o franchețe și o detașare care îi validează deschiderea unei cariere construite de ambele părți ale Atlanticului.
De ce ați preferat și preferați să creați în țară și să vindeți în străinătate?
Creez în țară pentru că, în realitate, nu mi-am propus niciodată să plec de aici. Am o structură interioară care mă leagă foarte mult de locul în care m-am născut, de părinți, de familie, de atelierul de lucru ș.a.m.d. În plus, niciodată nu am putut crea în afară, nu m-am putut pune în starea de creație. Motiv pentru care am rămas în țară, mi-am gîndit proiectele expoziționale aici și am căutat contactele profesionale în Occident, în permanență, acolo unde știam că există o expunere mai mare, o piață de artă și promovarea de care e nevoie. Deși am un Green Card, locuiesc în România, realmente din convingeri afective.
Aveți unul dintre cele mai bune website-uri personale, ca artist, din România. Și este numai în engleză. De ce?
Pentru că m-am adresat mai mult străinătății și m-am manifestat mai mult în afara României. Iar site-ul l-am creat la New York. Dar și pentru că trăim într-o epocă a globalizării, românii au calitatea de a vorbi multe limbi și nu cred că mai e nevoie să încarc prezentarea cu o versiune în limba română. Iar, dacă stau să mă gîndesc și mai bine, artistul este oricum un personaj care se adresează lumii întregi. Bach nu este numai pentru Germania. Așa că am rămas la universala engleză.
Cînd, unde și de ce s-au vîndut cel mai bine lucrările dumneavoastră?
O perioadă propice pentru artă simt că a fost în jurul anilor 2000. În perioada aceea m-am întîlnit și în Europa, și în America cu o deschidere foarte mare, cu un optimism teribil. Iar arta, cu cît era mai îndrăzneață, cu atît era mai ademenitoare pentru iubitorii de artă. Am vîndut bine atunci, am plasat lucrări în colecții și am fost apreciată. A coincis, de altfel, cu prima mea ieșire, în 1999.
Din 2001, anul evenimentelor de la New York, am simțit că optimismul și încrederea au început să se diminueze, iar asta s-a resimțit și în achiziția de artă, în starea psihologică a celor care investesc în artă, cel puțin în ceea ce mă privește. Oamenii bogați, pentru că ei cumpără în general – pînă la urmă, arta este un produs de lux, scump, nu este ca și cum ai cumpăra un pulover –, au preferat să stea în expectativă, să-și păstreze banii. Cu toate acestea, am vîndut și în 1999, și în 2001, și în 2004, cînd am avut următoarea expoziție.
Asta mi-a permis, de fapt, să supraviețuiesc în România, unde nu am avut, sau am avut numai într-o foarte mică măsură sprijin din partea instituțiilor culturale. Mi-a fost greu să îmi găsesc colaboratori aici. Toate expozițiile pe care le-am făcut în țară au fost făcute cu bani personali – ca un fel de atitudine care se perpetuează la noi.
Dacă ar fi să faceți un raport între cît ați vîndut în străinătate, în Europa și America, și cît ați vîndut în țară, unde v-ați situa?
Păi în țară nu am vîndut. (rîde) În țară am fost cumpărată de muzee, într-o proporție foarte mică, și de două-trei persoane private, care, în schimb, au cumpărat lucrări nesemnificative. Asta a fost tot. Contextul e aproape pur decorativ aici. Expun de ani de zile și am sentimentul constant că nu se întîmplă nimic, cu excepția faptului că mă cunoaște mediul profesional. Mai mult, după o expoziție în România, ești epuizat și material, și psihic, pentru că încep toate atacurile posibile din partea celor care nu au putința de a accepta că poți face mai mult decît ei. Este adevărat că, neexistînd o bună perioadă galerii în țară, nu am avut cum să ajung la colecționarii de artă, cei care sînt. Dar intenționez să mă stabilesc și pe piața de artă românească, să am lucrări și în colecții românești. Galeriile au început să apară și, deși timid, se dezvoltă, iar, probabil, peste 10 ani nu se va mai simți o diferență atît de mare între noi și occident. Sper!
În străinătate, pe de altă parte, nu a existat expoziție la care să nu vînd, la care să nu am presă de specialitate și de care, în final, să mă bucur. Se simte diferența în raportarea la opera de artă, pentru că în viziunea lor – capitalistă, să-i spunem –, dincolo de dimensiunea culturală, e exploatat și elementul economic, care formează în definitiv piața de artă. Plus că există și un public educat, obișnuit să meargă la expoziții, în muzee, în galerii. Contactul unui artist cu publicul de acolo este mult mai îmbucurător: simt imediat ce ai vrut să faci, iubesc arta și îi vezi că doresc să aibă o bucățică din tine acasă (chiar dacă nu au studii de artă, pentru că la noi aproape exclusiv aceștia au acces la ceea ce creezi). Iar colecționari împătimiți, cînd văd ceva care într-adevăr le spune ceva, cumpără. Și nu ți se pun întrebări stupide. (rîde)
Apropo de asta, ce vă întreabă curatorul/galeristul/cumpărătorul român și ce sînteți întrebată în străinătate?
Publicul de la noi, cînd privește ceva care depășește prejudecata lor despre artă, este bulversat și începe să-ți pună întrebări care sînt în afara culturii. Și atunci, aproape că ești enervat, pentru că tu te adresezi unor oameni care au deja o bază culturală. Or, în realitate, se întîmplă rar să ai acest public. Evident, trebuie format, educat, pentru că, în fond, nu are nici o vină: s-a trăit într-un sistem închis, 50 de ani, nu a existat acces la ceea ce Occidentul are și a avut întotdeauna, a fost o ruptură și înainte de comunism, și în vremea actuală. Sigur, nu este o chestiune de pe o zi pe alta, ci de timp.
Galeriștii și curatorii străini cu care eu am colaborat au fost mult mai deschiși și mult mai pozitivi decît am putut găsi în țară în toți acești ani. Am senzația că România încă trăiește într-o lume pe care nu o înțelege. Iar ceea ce au făcut și fac extraordinar cei care mă reprezintă constă în faptul că au o strategie: nu vînd mult, nu îmi vînd toată opera. Achiziția este facilitată atît cît trebuie ca să îmi formeze o cotă și să rămînă lucrări pentru a le valorifica mai tîrziu.
Cu ce așteptări porniți cînd organizați o expoziţie personală sau de grup în țară și cu ce gînduri o încheiați – ca vizitatori, ca achiziție, ca vizibilitate?
Cînd organizez o expoziție, în general, cel mai important lucru pentru mine, ca artist, este bucuria de a-mi vedea anii de muncă dedicați ciclului respectiv. Este momentul în care te confrunți cu ceea ce ai clădit în 2-3-4 ani de lucru intens, făcut cu pasiune. Așa că mă preocupă să văd că lucrările stau bine în spațiul expozițional, că au acea comunicare pe care am gîndit-o mereu cînd am lucrat la ele. Sigur, aștepți să vinzi, dacă e posibil. E un lucru important, însă, vînzarea, pentru mine, nu a fost țelul. Am mers în Occident ca să expun și mă expun unui mediu mai rodat și pentru că abordarea era mai ușoară acolo decît a fost aici, cu toate că nu a fost deloc facil să penetrez în galeriile străine. Și s-a întîmplat să vînd.
Și cînd ați văzut că vindeți?
Aproape îmi venea să rîd, pentru că eu niciodată nu m-am gîndit că voi trăi din pictură. Am crezut că rămîne o pasiune cu diplomă și că mă voi descurca altfel, nu știam cum. Am avut probabil niște intuiții care m-au determinat să continui. Dar drumul niciodată nu a fost pavat spre cîștigul material. A venit de la sine. Cel mai important într-o profesie este să îi dai totul și să clădești. Așa s-a întîmplat și cu mine. În toți anii de după 1990, pentru că am fost pentru o perioadă și la facultate, ca profesor asociat, cu un salariu infim, am trăit din cîștiguri externe. Am trăit, am creat, am circulat cu banii aceștia și mi-am construit un mediu plăcut în care să pot să mă simt bine. Iar totul cu un efort personal mare și în afara țării, în cazul meu.
Ați resimțit ca un dezavantaj faptul că trăiți și creați totuși în România, față de ritmul expozițiilor din străinătate?
Dacă aș fi trăit acolo, lucrurile ar fi funcționat categoric mult mai avantajos. Pentru că e vorba de faptul că eşti prezent la evenimente, cunoști profesioniștii, îți poate fi vizitat atelierul, iar toate acestea aduc mai multe beneficii. Fără dubiu, există un dezavantaj. Însă, punînd față în față acest dezavantaj cu dezavantajul afectiv de a nu trăi în România, am preferat să stau aici. E o slăbiciune, probabil, dar un artist are o viață interioară excesiv de bogată, chiar dacă ea nu se vede – mereu încearcă să își structureze afluxul de trăiri, pentru că altfel, dacă le afișează pe tavă sau în lucrări pe toate, devine un adevărat dezastru. (rîde)
Care este viața lucrărilor în țară și care este viața lor în afara țării?
Privind în spate, la toți cei care s-au prăpădit, am văzut că lucrările rămîn undeva, depozitate, iar familia abia găsește spațiile necesare să le așeze, chiar dacă sînt artiști foarte buni. Or, chiar dacă sînt în muzee, lucrările nu sînt scoase niciodată. Ce să zic, că zac în depozite și noi nu avem ilustrată evoluția artei românești din ’50 pînă la ora actuală?!
Dinamica în țări mai avansate este alta, lucrările sînt expuse: cei care le cumpără, le expun; muzeele, cînd cumpără lucrări – iarăși le expun periodic. Mă uitam fascinată cum la MoMA, în New York, în fiecare an aproape, aceiași artiști sînt expuși cu alte lucrări, iar creația unui artist este afișată progresiv și exhaustiv.
Aveți deja planificate expozițiile pentru 2014?
Cum să nu?! Voi avea o expoziție personală la AnnArt Gallery, la începutul anului. Am mai avut două vizite profesionale, una din Germania, cealaltă din Belgia, pentru expoziții la trei galerii. Urmează să merg la rîndul meu acolo și să stabilim dacă le organizăm la finalul lui 2014, sau trecem în 2015 cu ele. Sînt galerii cu care eu colaborez de 14 ani și știu că depinde nu atît de programul lor, cît de strategia de a stabili cînd este bine să facem pasul următor (că tot vorbeam de strategie). Iar, la fel, fie în 2014, fie în 2015, voi avea o expoziție și la muzeul din Timișoara. Și este suficient, consider! Eu îmi doresc să stau în atelier, pentru că pe măsură ce timpul trece simt că viața este mult prea scurtă pentru cît aș putea să dau încă. Plus că am nevoie de o perioadă de reflecție, de gîndire, în care să simt lucrurile din jur și să le lăs să se decanteze. Din nou, după cum îmi e structura. (rîde)
a consemnat Ioana TAMAŞ
Ioana Tamaș este doctor în teatru – titlu obținut în 2013 cu o lucrare despre politicile culturale în teatrul din spațiul central și est-european –, cofondatoare a Asociației MetruCub – resurse pentru cultură (www.m3culture.ro) și antreprenor cultural.