Pe marginea Oscarului

Meryl Streep pe covorul roșu al Berlinalei a fost o apariție regală, deși în seara proiecției de gală a lui Iron Lady ploua, iar în spatele gardului rămăsese la un moment dat numai o mînă de fani ultradevotați. Cartoanele muiate cu “I inimă Meryl Streep” dădeau o impresie destul de jalnică. Dar cînd au început să apară BMW-urile oficiale, țipetele celor de afară i-au atras și pe cei din Palast. Meryl, de o eleganță desăvîrșită și cu un zîmbet cald, a bătut ploaia și cei care au reușit să facă rost de autograful ei, doar cîțiva, pe poze ude, au plecat acasă extaziați. Berlinale a omagiat-o prin proiecțiile lui Kramer vs. Kramer (1979), Sophie’s Choice (1982), Silkwood (1983), Out of Africa (1985), The Bridges of Madison County (1995), A Prairie Home Companion (2006) în secțiunea specială de omagiu, și The Iron Lady produs anul trecut, în competiție. Proaspăt premiată cu un Glob de Aur și un BAFTA pentru rolul Doamnei de fier, Meryl Streep are și o nominalizare la Oscar și e favorită. Ursul de Aur omagial se adaugă la ceea ce ar putea fi anul cu cel mai multe premii al actriței.

La polul opus, Charlize Theron a fost prezentă (nu și fizic) la Berlin cu noul ei film, Young Adult, semnat de scenarista Diablo Cody și regizorul Jason Reitman, echipa de la Juno. Aplaudat de critică drept cel mai bun rol al actriței după cel din Monster, Academia Americană de Film l-a ignorat definitiv. Vizionarea lui Young Adult e prilej de reflectare înveninată asupra moralei și sentimentelor de la Oscar. Personajul lui Theron, o fostă prom-queen, adolescenta americană perfectă, cu părul de aur și cu iubitul perfect, cea urîtă cu pasiune de toate fetele. Plecată din orașul de provincie, Mavis Gary își urmează destinul în marele oraș, unde ajunge scriitoare. Mavis e o ficțiune pură, imposibil de penetrat, tare ca un diamant, pe care Diablo Cody o portretizează în întreaga splendoare a eșecului ei. Mavis a rămas aceeași superbă apariție ca în liceu, nu s-a schimbat deloc și tocmai aici e cheia subersivă a filmului. Viața ei înseamnă aceleași beții pînă în zori. Lucrează cu contract ca ghostwriter la o serie de cărți pentru adolescenți, unde toarnă aceleași formule ale idealului adolescentului american cu care i-a fost alimentat și ei creierul. Mavis e psihotică, lipsită complet de empatie, nu s-a maturizat deloc. Asta e cel mai grav, un personaj care nu se schimbă. Oscarurile n-ar putea niciodată aproba așa ceva. Un personaj negativ care nu se schimbă, căruia, dimpotrivă, îi întrezărim naunțe de victimă. Criticul de la Ottawa Citizen, Roger Moore, exprimă minunat ideea: «Diablo Cody și Jason Reitman au reușit totuși să obțină un adevăr fundamental pe care scenariile le ignoră în mod tradițional. Oamenii nu se schimbă. Arcul de evoluție al personajului e unul dintre miturile perpuetuate în filme. »

Dar asta nu înseamnă că Mavis nu trece printr-o criză. Cînd o întîlnim, farmecul libertății de a bea pînă în zori și de a adormi îmbrăcată și aventurile de-o noapte și-au pierdut demult farmecul. Nu mai sînt decît o rutină plictisită. Așa că atunci cînd primește un e-mail de la soția fostului ei iubit din liceu cu poza bebelușului lor nou născut, Mavis se hotărăște să facă o mișcare radicală: se întoarce în orașul ei pentru a-l recuceri și, simbolic, pentru a-și cere înapoi coroana.

Reia legătura cu Buddy, “fostul” ei din liceu, care e, în mod evident, absorbit de noua lui viață de familie și își aruncă asupra lui întregul arsenal de tactici infailibile (în liceu). Tratamente cosmetice totale, meșe de păr, replici porcoase de divă fără scrupule. Prin barurile orășelului, Mavis se anturează cu un alt fost coleg de liceu, Matt Freehauf (Patton Oswalt), un tip scund, gras și schilodit pe viață în liceu de un hate crime: hoarda de masculi alfa l-a bătut lăsîndu-l șchiop și aproape impotent pentru presupusa crimă de a fi gay. Pentru ca apoi compasiunea publică cîștigată cu sînge să fie retrasă fără un cuvînt cînd s-a descoperit că nu era de fapt gay. Matt e genul de bărbat care știe că n-are niciun fel de șansă la una ca Mavis, dar ceva îi atrage împreună. Pe dinăuntru diferențele între ei nu sînt deloc atît de mari. În fața celuilalt fiecare poate fi el însuși și fiecare e pe marginea unei prăpăstii interioare. Amîndoi sînt prinși în capcana trecutului. Mavis e psihotică, arogantă, insultă și biciuiește, trăiește într-o perfectă negare a realității. Dar personajul ei e mai real și mai memorabil decît un milion altele. Măcar ea trăiește, Matt a renunțat. El o pune sub lupă fără milă, pledează pentru o transformare, chiar dacă o face dintr-o poziție de adorare, de la picioarele ei. Cruzimea ei de monstru perfect ingenuu și umilința spiritului lui mortificat dau pe ecran o rară alchimie. Dar monstrul trebuie pedepsit și expus în piața publică. Diablo Cody face asta cu personajul ei, însă deznodămîntul e mai subversiv decît începutul. Mavis e o ficțiune ambulantă, o nebună, dar una capabilă de observații juste: “everyone in this town is just fat and dumb”. Ironia subterană a vieții de familie în provincia americană, a fabricii populare de prințese și majorete, e spectacolul ce trece aproape neobservat, din fundal.

Probabil rolul din Young Adult e mai bun decît cel din Monster. E în orice caz mult mai cinstit, dezbrăcat de toate artificiile și mecanica obositoare a noii “metode” – cea care persupune îngrășări cu 30 de kilograme și fețe desfigurate. Charlize Theron își pune la bătaie nu doar talentul, ci și incredibila ei frumusețe și joacă fără nici un efort, lăsînd să se vadă pe chipul personajului ei o suferință de care aceasta nici măcar nu e conștientă. Mulajele și măștile de care a avut nevoie pentru criminala Aileen Wournos i-au adus un Oscar. Onestitatea nu-i aduce nimic, dar e greu de crezut că va mai apărea în viitorul apropiat o potrivire atît de mare între un personaj și un actor.

Crește așteptarea pentru următorul film al lui Diablo Cody, căci pare că doza de subversiv se mărește și se ridică tot mai aproape de suprafață. Greu de anticipat unde ar putea ajunge următorul.

O parte din echipă a însoțit filmul la Berlin, producătorii, regizorul Jason Reitman și actorul Patton Oswalt, întîmpinat cu ovații, care a urcat pe scenă într-o plăcută stare de ebrietate, ridicînd în slăvi atmosfera orașului și întărind reputația petrecerilor festivalului. Discursul lui s-a încheiat cu “Să continuăm să bem!” Scoarțele sînt menite să cadă, se pare, de pe toată lumea la Berlinală.

Laura Popescu este critic de film.