Pe cine reprezintă premiile Uniter?
Anul trecut, în seara Galei Premiilor Uniter, am fost la o vizionare laTeatrul Act. Am văzut Absolut! după Ivan Turbincă de Ion Creangă în regia lui Alexandru Dabija, cu un Marcel Iureş de mai mare dragul, şi mi-am zis că la următoarea Gală, Iureş va avea neîndoielnic o nominalizare. Orb şi surd să fii, şi tot îţi dădeai seama că acolo era actorie de bună calitate, dovedită cu umorul şi relaxarea de care numai cei mari sunt în stare. Şi cînd zic „mari” nu mă refer la notorietate.
De ani buni, premiile Uniter se degradează. Devin tot mai puţin reprezentative pentru teatrul românesc şi tot mai mult apanajul unui grup închis. Teme, estetici, oameni noi trec pe lîngă juriile Uniter ca şi cum n-ar exista. În loc să prospecteze piaţa, să vadă ce e nou şi valoros, să se adapteze, ba chiar să se reinventeze dacă este nevoie pentru a cuprinde întreaga realitate teatrală, premiile Uniter rămîn zăvorîte într-o structură rigidă, depăşită de realitate.
În anii trecuţi, nominalizările Uniter au lăsat să se vadă caracterului juriului: conservator, teribilist, ahtiat după nume mari sau după spectacole de scenă mare etc. În acest an, la 20 de ani de la prima ediţie, ele au fost de-a dreptul haotice. Pare că cineva a pus într-o urnă toţi artiştii şi juriul a tras la sorţi. Ce-a ieşit se vede: absenţe flagrante, prezenţe nejustificate, nominalizarea unora pentru prestaţii nesemnificative, deşi realizaseră şi performanţe notabile sau faptul că nici unul dintre spectacolele nominalizate ca fiind cel mai bun nu are şi cea mai bună regie, deşi e foarte greu să existe una fără alta. S-a dat cîte o nominalizare ca să fie toată lumea mulţumită (dar cred că s-a obţinut exact contrariul). Eterna mentalitate de tip Cîntarea României care face ca premiile Uniter să cadă în derizoriu. De aici încolo ne putem întreba: pe cine mai reprezintă aceste premii ?
Presa a tot scris în ultimii ani (degeaba) despre erori de nominalizare, ignorarea noilor estetici –premiul Noi realităţi teatrale poate fi sursă de inspiraţie -, despre spectacolul tot mai greu de privit al Galei. S-a dovedit a fi inutil. E momentul ca artiştii înşişi să ia atitudine. Să facă pasul în afara găştii. Să spună că nu îi reprezintă, dacă nu îi reprezintă. La Premiile Gopo, Cristi Puiu a făcut un astfel de gest. Şi-a retras din competiţie filmul Aurora. A semnalat astfel că ceva e în neregulă cu premiile Gopo. În istoria de 20 de ani a premiilor Uniter, o singură dată un actor a refuzat o nominalizare: Vlad Ivanov, care a reproşat juriului că l-a încadrat greşit la rol secundar, deşi personajul său era principal. Dacă nu zice nimeni nimic, atunci nici să nu se plîngă nimeni de nominalizări / premii.
A nominaliza sau a nu nominaliza
Orice premiu este contestabil, însă nu orice eroare este acceptabilă. Criticul de teatru e om şi prin urmare subiectiv, dar criteriile de apreciere ar trebui să fie obiective. Nu poţi face nominalizări pe ideea „asta îmi place, asta nu”. Yuri Kordonsky a făcut două spectacole, ambele cu nominalizări, ba unul dintre ele chiar la categoria cel mai bun spectacol, dar el nu este nominalizat pentru cea mai bună regie (situaţie generală în acest an). Poate că poate că actorii săi (nominalizaţi şi ei) au lucrat singuri. Şi tot Kordonsky alege două estetici diferite pentru spectacolele sale, una care îi este specifică, realismul psihologic pentru Îngropaţi-mă pe după plintă şi alta pe care o tatonează, un expresionism liric în Ultima zi a tinereţii. Cu ...Plinta, Kordonsky reuşeşte cel mai bun spectacol al său de pînă acum în România, un edificiu amplu, construit solid, cărămidă cu cărămidă. În Ultima zi..., pariul era transpunerea unui text de filosofie a istoriei într-o formulă dramatică. Spectacolul este fluid şi instabil, depinde exclusiv de umoarea actorilor. Şi totuşi, juriul decide să nominalizeze construcţia instabilă drept cel mai bun spectacol.
Sorin Leoveanu e un munte de talent. Din păcate, cu tot efortul depus, în ultimii ani, actorul nu şi-a găsit drumul. Pare stingher în esteticile desuete în care a jucat (nu l-am văzut în Furtuna, poate acolo şi-a găsit locul. Tot în regia lui Silviu Purcărete, în Măsură pentru măsură, Leoveanu făcea un personaj melancolic adorabil, Lucio). Hamlet-ul lui Vlad Mugur ar fi trebuit să ajungă pînă acum Colin Farell, avea şi talentul, şi tehnica, şi impertinenţa, şi caracterul vulcanic de care era nevoie. Şi totuşi nu s-a întîmplat. Nici Caligula, pentru care este nominalizat, nu face excepţie. Sigur, am văzut o reprezentaţie slabă, cea din Bucureşti, iar mulţi care au văzut spectacolul la sediu, în Craiova au spus că acolo lucrurile arătau altfel. Posibil, dar construcţia rolului şi cea a spectacolului erau aceleaşi, iar problema lui Caligula-Leoveanu este o rigiditate lipsită de umor într-un rol prin excelenţă ludic.
Marius Turdeanu e lup tînăr. Actor foarte bun, folosit din plin la Sibiu, intră în atenţia juriului Uniter cu rolul din Ispita Cioran, un spectacol (mai mult lectură) în tramvaiul spre Răşinari. Cu mult text filosofic, Turdeanu reuşeşte performanţa să nu recite. Acelaşi Turdeanu face în Piratul din Insula de Gellu Naum, regia Vlad Massaci, un personaj delicios, de un comic nebun, subversiv chiar, în care duce în ridicol clişeele literare şi cinematografice cu care este încărcat, de regulă, personajul. Un rol mult mai potrivit pentru o nominalizare. Să pui în aceeaşi categorie roluri de complexităţi diferite este o capcană pentru că îl dezavantajează din start pe cel „mai puţin complex” şi asta e pur şi simplu nedrept.
Ana Ioana Macaria primeşte o nominalizare pentru Nastenka din Însemnările unui necunoscut, un rol anost ca şi spectacolul (singurul care a făcut o performanţă acolo a fost Virgil Ogăşanu).
Nici Mountainbikers nu e cel mai bun spectacol al lui Radu-Alexandru Nica, ba chiar are ceva probleme de decor care sînt imputabile, ex aequo, şi regizorului, şi scenografului (din categoria s-a făcut prea mult). Nici Bocsardi Lazslo nu excelează cu mai devreme amintitul Caligula, un expresionism rece şi de la un punct încolo, previzibil. Ambii au nominalizări la cea mai bună regie.
Ivanov şi Vizita bătrînei doamne sînt şi ele bizar nominalizate la cel mai bun spectacol. Ivanov este un spectacol nereuşit al lui Andrei Şerban, incoerent şi dubios ca opţiune estetică, cu o iritantă tendinţă ilustrativă şi interpretări inegale. Două nominalizări la rol secundar, Victor Rebengiuc şi Cornel Scripcaru sînt pe deplin meritate, dar nominalizarea la cel mai bun spectacol este de-a dreptul hilară. La fel ca şi cea a Vizitei..., unde decorul lui Nicola Toromanov face spectacolul suportabil, ba chiar interesant întrucît acoperă inteligent imensa scenă mare a TNB (cele mai bine motivate nominalizări au fost la scenografie), dar în rest, nu e nimic de văzut.
Acestea sînt cîteva exemple de nominalizări discutabile. Hai să vedem ce nu a intrat pe listă. Teatrul independent are o nominalizare, Raluca Vermeşan pentru XXL (debut). Atît. Nu se spune nimic despre un demers care are deja ani buni şi se conturează într-o direcţie teatrală: teatrul social largo sensu. Includ aici performance-uri pe teme sociale vaste, de la investigarea trecutului recent la probleme actuale acute: Flori de mină la Studio Yorick din Cluj, Copii răi sau Declar pe propria răspundere la Teatrul Luni, Vîrsta obiectelor la Căminul de bătrîni Moses Rosen ori Jocuri în curtea din spate la Teatrul Act. Unele ar fi putut fi nominalizate la categorii existente (de exemplu, debut), pentru altele ar fi trebuit inventate premii. Dar asta este aproape imposibil în condiţiile în care juriile Uniter confirmă la nesfîrşit aceleaşi tipare artistice conservatoare.
Sînt regizori care ajung permanent în secţiunea „şi alţii”. Cristi Juncu care a montat XXL la Act sau Helter Skelter la Târgovişte (spectacole minimalist cinematografice în care s-a lucrat minuţios cu actorul), Vlad Massaci cu Insula la Sibiu (o nebunie comică, desprinsă din cartoons), Alexandru Dabija cu O scrisoare pierdută la Comedie (o viziune impertinentă şi vicioasă).
Şi desigur, absenţa flagrantă a lui Marcel Iureş. Ivan Turbincă al său nu a fost nominalizat. Rolul lui Iureş, cu toate personajele pe care le conţine (Ivan, Dumnezeu, Sf. Petru, Satana, Moartea şi restul lumii) este o performanţă actoricească imposibil de ignorat. Dar juriul Uniter realizează la rîndul său performanţa de a o ignora. Poate a fost Iureş prea comic (se ştie că criticilor nu le plac comediile).
Acestea au fost doar cîteva consideraţii legate de subiectivismul excesiv al premiilor Uniter care le face, din punctul meu de vedere, inutile şi prin urmare ignorabile. Premiile au rămas mici în faţa realităţii teatrale şi cu asta am spus tot.
În seara Galei Uniter, la Craiova, în Festivalul Shakespeare se joacă Sonetele lui Shakespeare în regia lui Robert Wilson. De neratat.
Lista completă a nominalizărilor de anul acesta o găsiţi pe site-ul Uniter
Oana Stoica este critic de teatru şi jurnalist.