Paul Bailey, Unchiul Rudolf

● Paul Bailey, Unchiul Rudolf, traducere din limba engleză şi note de Marius Chivu, Colecţia "Cartea de pe noptieră", Editura Humanitas, 2009.

Pentru britanicul Paul Bailey, România pare să fie o chestiune de inimă. În 2002, de exemplu, scriitorul publică Unchiul Rudolf (roman cu subiect românesc, aşa cum fusese şi Kitty şi Virgil din 1998) şi suferă un atac de cord la Festivalul "Zile şi nopţi de literatură" de la Neptun (episod soldat cu cîteva zile şi nopţi de spitalizare la Constanţa). Autorul are la inimă România, iar România, iată, doare. Despre durerile inimii e vorba şi în Unchiul Rudolf, roman delicat, lucrat din pipetă şi pensetă, îmbibat de hormoni ai melancoliei şi de tăceri cu jumătate de gură. Forma este cea a rememorării: septuagenarul Andrew Peters (cîndva Andrei Petrescu) aşterne pe hîrtie istoria exilului său londonez, început în 1937 (pe cînd avea doar 7 ani). Atunci, în februarie 1937, pe peronul gării Victoria din Londra avea să-l aştepte fratele tatălui său, unchiul Rudolf " "craiul fără griji, sărbătoritul star de operetă, unchiul grijuliu şi rafinatul om de lume", căruia admiratoarele îi trimiteau, prin poştă, "chiloţi, sutiene sau portjartiere" însoţite de bileţele de amor. Sub aripa protectoare a unchiului-tenor " faimos deopotrivă la Paris, Viena sau Budapesta ", totul pare a conspira pentru "a-l face pe micuţul exilat cît mai fericit". Totul, mai puţin toate acele tăceri cu jumătate de gură " tristeţi mai tari decît efortul de a le tăinui, trăiri chinuitoare care rup pojghiţa răsfăţului romanţios. Suferinţa e alimentată de amintirile din România ale lui Andrei, de "vechile cuvinte" (cele româneşti) care continuă să-l bîntuie, de adevărul despre soarta părinţilor lui (tatăl mamei sale era evreu, iar anii aceia cuantificau cu cruzime "originile sîngelui") ori de preschimbarea iubirii lui pentru Rudolf (din una "filială" în cu totul altceva). Nici unchiul Rudolf nu stă mai bine: încurajat la începuturi de Enescu şi fascinat de arta înaltă a lui Lipatti, starul de operetă trăieşte sentimentul semităinuit al ratării în raport cu muzica mare. Finalul cărţii pare "lipit" în grabă, dar pînă acolo e de parcurs o poveste cu "emoţii complicate", picurate domol, potrivit unei afectivităţi lipsite de orice capriciu.