Pat Metheny în concert

27 septembrie 2011   Dileme on-line

Nimic nu trăda la pletele gonflate şi jeanşii întinşi, prezentînd mai degrabă pe membrul unei trupe de commercial rock, cum erau la modă pe atunci, că tînărul din fotografie era de fapt un muzician de jazz, şi încă dintre foarte puţinii care se pot gîndi la contribuţii de stil şi limbaje, la reinventarea genului chiar! Ca să fim drepţi, „ingenuul” Pat Metheny de pe plicul LP-ului As Falls Wichita... nici nu mai visa, în `81, ci împlinise deja cinci ani de cînd suna aparte, inconfundabil pe din ce în ce mai multe planuri, după ce încă debutul discografic consemnase, la el, şi afirmarea unei personalităţi creatoare. Acolo, la ECM Records şi-a început Pat Metheny aventura, înăuntrul unui proiect de emancipare a jazzului de sub tradiţia afroamericană a improvizaţiei ca scop în sine, pentru un jazz care să rămînă el însuşi fără a mai tăgădui primatul formei şi melodiei în esenţa muzicii. Chiar dacă de la un moment dat el şi producătorul Manfred Eicher n-au mai înţeles la fel termenii acestui crez şi s-au despărţit, jazzul de pe Watercolors, New Chautauqua, American Garage, Offramp şi First Circle, cu armoniile sale luxuriante, cusute de zborul cîte unui cînt, va continua să se descopere, să-şi cunoască posibilităţile. Se dovedea, nu era să fie un jazz de şcoală (Şcoala de la München, ca să zicem aşa), ci o paradigmă singulară pînă la urmă, adunată într-o călătorie solitară de la ECM la Nonesuch, cu staţii la Geffen şi Warner, dar pe care o auzi între ţărmul scandinav şi Rocky Mountains, între melancolia gravă şi contemplaţia exaltată, sufletul mai potolindu-şi ardoarea pe pajiştile dimineţilor ori chiar pe la Rio, de unde bea apă vie şi unde nimic nu-i reţine pura bucurie de a trăi.

Uşurinţa nestingherită & infinita nuanţare

„Pat Metheny în concert” pe 25 octombrie la Sala Palatului (împreună cu basistul Larry Grenadier şi cu toboşarul Bill Stewart) înseamnă evenimentul numărul unu din calendarul jazzistic de la noi, culmea fiind că nu doar pentru stagiunea 2011, căci e puţin probabil ca vreunul din oaspeţii de pînă acum, aşijderea corifeu mult aşteptat şi pînă în `89 ascultat numai de pe piaţa neagră, să încarce balanţa cu argumente peste ce pune Pat Metheny în joc. Istoria lui strînge tot aportul care conferă excelenţa, însă mai există acolo nişte constanţe ale suişului şi căutării, o anumită panoramare în ideea de a explora, din care poţi să deduci ceva în plus: aura suveranităţii. Faţă de celelalte domenii muzicale, excelenţa în jazz e mai pretenţioasă; artistul trebuie să performeze la vîrf cam toate condiţiile de care are nevoie sunetul de pe scenă ori din studio, pentru a răsuna efectiv. Să fie, adică, şi compozitor inspirat (vorbind de arta modernă, se va aştepta de la el mai mult decît să izvodească frumos într-o sintaxă, fiindcă inclusiv acest limbaj, forma se cuvine să fie invenţia sa), şi virtuoz dăruit şi perfecţionat, pînă şi – lucru de care nu ne dăm seama întotdeauna – un proiectant de instrumente, care îşi schiţează pe planşetă lira ideală şi i-o dă lutierului s-o construiască. Cît priveşte prima condiţie, Metheny a dezvoltat nu mai puţin de trei limbaje: sunetul generic al Pat Metheny Group – densa alcătuire instrumentală în care îşi găseşte vehiculul un curcubeu de trăiri din ambianţa naturii (acele lucruri care ne vin în minte sau la care ne fuge imaginaţia, ascultînd) – apoi metricile în care se instalează chitaristul atunci cînd cîntă solo, în dialog sau trio, iar în al treilea rînd soluţiile simfonice cu care a extins muzicalitatea Group-ului, cel mai bine redate pe celebrul album Secret Story, la a cărui vrajă a sucombat nu numai publicul de jazz, atunci în `92.

Despre digitaţia lui Pat Metheny pe frîiele instrumentului ar fi aproape o prostie să mai discutăm: şi ascultătorii care cred în alte feluri de a fi ale jazzului i-au recunoscut întotdeauna uşurinţa nestingherită şi infinita nuanţare. Dar să subliniem, tot ca semnalment al unui mare maestru, că zvîcnirea şi galopul acestor dexterităţi sînt animate pînă la debordare şi incandescenţă de sîngele acelei simţiri ritmice şi a culorilor timbrale de unde încep, irevocabil, definiţia şi specificul jazzului. Pe Song X, cînd şi-a încercat puterile cu Ornette Coleman, împăratul neîncoronat al spontaneităţii, Metheny a erupt în paroxismul free al acestuia, parcă pentru a se vedea că mai repede face el nervurile şi întorsăturile unui as din descendenţa lui Charlie „Bird” Parker şi Miles Davis , decît să-i concureze celălalt arhitectonica şi bogăţia ei expresivă!

Mai departe, dacă este adevărat că, în jazz, autentic este ca Apollo şi Hermes să se suprapună, deci ca mînuitorul lirei să fie totuna cu acela care a conceput-o, atunci iată că şi aici chitaristul nostru este un reper, în rînd cu un Eberhard Weber şi un Anouar Brahem, cu toţi eroii muzicii care n-au găsit în panoplii arme pe măsura lor, trebuind să-şi născocească singuri un organon capabil să le transmită efluviile. Pat se poate lăuda cu neverosimila Pikasso guitar, instrumentul cu 42 de coarde şi trei gîturi, mai flamboiant ca arhi-lăutele baroce. O orgă în familia chitarelor (sau o „Cathedral in a Suitcase”, cum se intitulează una din piesele de pe Secret Story). Să mai notăm şi marca timbrală a lui Metheny, care inundă pasajele improvizate: notoriul „Six-string electric”, despre care n-ai zice că provine din rezonanţa unei chitare, ci din electronica arbitrară a sintetizatorului. De parcă n-ar fi destul, a mai venit şi stupefiantul Orchestrion de anul trecut (album pe care îl va cînta în concertul de la Sala Palatului), în care autorul, evoluînd cu obstinaţie (nu şi cu ostentaţie?) de unul singur, reuşeşte totuşi să totalizeze un cosmos larg-orchestral. Va să zică nu avem doar... toate cordofoanele din lume, pe care nici n-ar fi cine ştie ce mirare să le îmblînzească un chitarist expansiv; mai gravitează în puterea lui un noian de percuţii şi claviaturi, unele iarăşi personalizate! E ca şi cum muzicianul ultraexigent cu sine, atent să nu-i scape niciunul din examenele „universalităţii”, şi-a dat seama că şi traversarea interpretativă prin mediul instrumentelor – această capacitate – ar putea fi o conotaţie a termenului.

Relaţia dintre stil şi evocare, transparenţa formei către conţinutul de imagini, sentimente şi înţelesuri (din interiorul cărora am făcut deja nişte corelări) au fost categorisite în fel şi chip. S-a vorbit ba de un „impresionism”, ba de „peisagism”, iar senzaţia de peregrinare prin părţi de lume cînd încîntătoare, cînd adumbrite şi neliniştind i-a determinat pe unii să se gîndească la echivalentul muzical al unui road movie. De multe ori compozitorii nu se regăsesc în concluziile criticilor, cum însă Metheny şi-a pus din start pe coperţi poze cu copaci, drumuri de seară şi cîmpuri pieptănate de vînt, cum şi denumirile discurilor şi pieselor ţin adesea de acelaşi registru, e limpede că în acest caz muzicianul poate fi mulţumit de consonanţa ascultătorilor săi. Pe de altă parte, faptul că atmosfera „Metheny” trimite la prisma impresionistă este un indiciu către precizarea mult comentatului diferend estetic dintre Pat şi ECM-ul lui Manfred Eicher. În sensul că reacţia artistică la poezia împrejurimilor, înaintea aceloraşi realităţi care îi mişcă şi pe Jan Garbarek şi François Couturier, nu este la Metheny una reflectată, care să caute să se dumirească metafizic şi simbolic, raliind filosofii, stihuri şi mituri. Se rămîne în stadiul de trăire pur şi simplu, împlinită fără alte întrebări: receptivitatea pură şi pasiunea ce caracterizează impresionismul, pe cînd cealaltă conspectare muzicală a orizonturilor se mişcă exact invers („expresionist”, acesta e cuvîntul).

Altfel, în ordinea mijloacelor şi la modul general, Pat Metheny nu a părăsit încadrarea fusion a foştilor colegi de catalog, unde a perseverat asupra surselor latino-americane, ce-i drept, dar şi-a probat şi o acuitate pentru Orient, în special folclorul cambodgian. Mai semnificative însă în raport cu anvergura şi altitudinea personajului sînt siguranţa şi forţa cu care s-a putut angaja în muzica nouă. A interpretat Electric Counterpoint-ul lui Steve Reich, o operă-model de aplicare a minimalismului la trăsăturile chitarei, a cărei textură mozaicată şi insolită este greu de lecturat. Fără să uite o clipă că este el însuşi creator, i s-a părut firesc să continue cu o reconstrucţie minimalistă a jazzului, turnînd primul profil în 2005, albumul The Way Up. Una peste alta, pesemne că acesta ar fi Atuul lui Pat Metheny: înnoirea fără astîmpăr, reconsiderarea urmărită, cîteodată, parcă maladiv – devoţiunea pentru Panta rhei! Cînd suie pe scenă sau înregistrează, preeminenţii generaţiei sale, ceilalţi pe care şi anii mulţi de experienţă ne îndreptăţesc să-i socotim titani, îşi lustruiesc pattern-urile şi procedeele definitivate de mult. Numai Pat, poate şi ca să se convingă că nu a îmbătrînit, încă face şi desface...

Codrin Coman este doctor în filozofie. Ultima carte publicată: Harmonia Mundi. O încercare în esenţa muzicii, Editura Grinta, 2009.

Mai multe