Pasărea care-ţi muşcă auzul
Am început să organizez, alături de Daria Ghiu, plimbări sonore prin București, căutînd împreună senzația străzilor, accentuînd anumite posibilități dramaturgice, declanșînd o poveste acolo unde ni se părea că ea lipsea. Trebuie să mărturisim: intervenim asupra unora dintre spații, acolo unde ni se pare că ar funcționa un aport simbolic sporit. Poate fi vorba de graffiti pe un zid, de instalații sonore sau, pur și simplu, de a da firimituri de pîine porumbeilor.
Din astfel de experiențe derivă și instalația Pasărea care-ți mușcă auzul. Am încercat aici o personalizare mai puternică a felului în care se petrece contactul cu ideea de sunet, de peisaj sonor, formarea amintirilor sonore, în cele din urmă creația. Ascultarea vocii lui John Cage conferențiind la Darmstadt, în 1990, despre felul în care răspunsul la apelul telefonului poate să fie sau să nu fie muzică, despre indeterminare, anarhie, haos, hazard, filosofie zen, junk mail etc – este în sine un performance. Acest profet al erei sonore moderne vorbește fără grabă, anulînd timpul, întrebările sau răspunsurile, criteriile estetice și finalitatea lor morală. Uneori mă găsesc imaginînd o continuă și globală interpretare a celor 4’33’’ și nu știu sigur dacă e coșmar sau vis această înghețare a sunetului, a sistemelor care-l generează, a gîndurilor-inspirație pentru viitoarea secundă petrecută în muzică.
În 2012 a fost celebrat centenarul nașterii sale, chiar și în București. Instalația de față i se datorează în bună măsură, ca de altfel multe alte gesturi neamintite nicăieri.
Următorul pas este cel al amintirilor sonore – înregistrări, redate exact așa cum le-a captat microfonul. Calitatea sunetului variază de la o perioadă la alta, depinde foarte mult de condiițile atmosferice, de locul în care mă aflam, de intenție sau de întîmplare. Este o suprapunere cvasi-aleatorică de timpuri, personaje, colțuri de lume. O sinteză a memoriei mele care-și va găsi, poate, ecoul, și în propriile voastre experiențe.
Cel de-al treilea pas ridică experiența la nivelul creației artistice. Pornind de la înregistrările de teren intervenim asupra sensului lor cu propria noastră capacitate de transpunere muzicală. Un peisaj sonor glaciar, psihedelic, lipsit de afect și de erosim, respirînd aerul unui artificial voit, utopie sonoră improvizată și înregistrată pentru cel care are răbdare pentru să o parcurgă. Pentru aceasta am colaborat cu fratele meu, Mihai Balabaș.
Iată un risc asumat pentru instalațiile de sunet, atunci cînd ele se petrec „la cască”: descrierea sună bine, dar nu prea ai timp să stai și să asculți ceea ce se aude. Treci ca gîsca prin apă. Ei bine, dacă citiți acest articol înainte de a ajunge la instalație, amintiți-vă de frazele acestea, zîmbiți și poate ne veți acorda mai multe minute decît ați fi vrut la început.
Există și un al patrulea pas, dar el este nepovestibil.
Pasărea care-ți mușcă auzul simbolizează, cel puțin prin nume, o încercare de a mitologiza conținutul sonor și felul nostru contemporan de a trăi prin și producînd sunet. Aceasta este prima ei înfățișare.
Maria Balabaş feat. Mihai Balabaş, după plimbările sonore organizate împreună cu Daria Ghiu.
@eXplore Dance Festival, 2012, pînă pe 31 octombrie, la WASP, str. Ion Minulescu, 67-93